Para atualizações gratis via email: DIGITE SEU EMAIL:

Revoluţie şi Contrarevoluţie





Plinio  Corrêa de Oliveira






REVOLUŢIE ŞI CONTRAREVOLUŢIE









©  Eugenia Adams-Mureşanu
Traducerea a fost făcută după originalul
Plinio Corrêa de Oliveira - "Revolution and Counter-Revolution"
The Foundation for Christian Civilization, New York.




RÂNDURI PENTRU EDIŢIA ROMÂNEASCĂ


Când încă foarte tânăr
Mă minunam de ruinele Creştinismului
Le-am dăruit inima mea -
mi-am întors spatele la tot ce m-am putut aştepta
Şi-am făcut din trecutul acela plin de binecuvântări
Viitorul meu.

Sărbătoarea Inimii Imaculate
-          1980 -

Am urmărit cu interes evenimentele din frumoasa dumneavoastră ţară. Deşi din punct de vedere geografic ea este departe, psihologiceşte însă este aproape de a mea, deoarece noi toţi aparţinem marii şi glorioasei familii ce se trage din popoarele latine. În aceste împrejurări, am reţinut cu atenţie specială încercările făcute în România pentru restaurarea monarhiei. Considerând forma monarhică de guvernământ în sine însăşi, ea este indiscutabil cea mai bună.


Plinio Corrêa de Oliveira







CUVÂNT ÎNAINTE


Deşi au trecut trei decenii de la apariţia cărţii "Revoluţie şi Contrarevoluţie" (un best-seller de-a lungul anilor), ea continuă să fie mai actuală ca oricând. După ce a fost tradusă în spaniolă, franceză, engleză şi italiană, ajungând la mai multe ediţii, acum îşi face drum şi în Răsăritul Europei. Mutaţia bruscă hotărâtă de Providenţă a deschis noi orizonturi în istoria naţiunilor captive de ieri.
În urma prodigiosului succes obţinut după publicarea acestui studiu, autorul, profesorul Plinio Corrêa de Oliveira, cel mai proeminent lider Marian din Brazilia, a întemeiat în 1960 Societatea pentru Apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii (T. F. P.). Activitatea acestei Societăţi puse în slujba Civilizaţiei Creştine a inspirat tineretul lumii pe scară atât de întinsă încât s-au format Societăţi similare, autonome, în unsprezece ţări din Europa, America de Nord şi Sud.
Despre "Revoluţie şi Contrarevoluţie" s-a spus că este "de calibrul unei enciclopedii" şi, mai mult, că "ultima parte a acestei cărţi este cel mai important document scris vreodată, cu excepţia Bibliei ".  fără îndoială, ceea ce conferă cărţii înaltul prestigiu de care se bucură constă în faptul că autorul, om de acţiune şi unul dintre cele mai profunde spirite luminate de harul divin din epoca noastră, s-a consacrat ca un apostol al luptei contrarevoluţionare pentru apărarea Civilizaţiei Creştine. Şi a făcut aceasta având certitudinea deplină a biruinţei promise de Sfânta fecioară la Fatima, când a anunţat că


va fi o iminentă explozie a comunismului în lumea întreagă, dar : "În cele din urmă, Inima Mea Imaculată va triumfa".
Prin sensul ei profetic, prin argumentele şi tezele bazate cu totul pe doctrina Bisericii catolice formulată în teologia şi filosofia tomistă, cartea este într-adevăr de "calibrul" unei enciclice pentru întreaga umanitate creştină care trăieşte în făgăduinţa mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos.
Analizând cele trei Revoluţii din istoria Apusului, Pseudoreforma, Revoluţia franceză şi Comunismul, în panorama prezentată autorul nu omite transformarea internă din a treia Revoluţie care se naşte din ea. Şi despre acest proces, în desfăşurarea căruia trăim noi astăzi, marxiştii înşişi au făcut următoarea prezicere : "A treia Revoluţie va aduce în mod inevitabil prăbuşirea dictaturii proletariatului, ca rezultat al unei noi crize. Sub presiunea acestei crize, statul hipertrofiat va fi victima propriei lui hipertrofii".
Gândirea vie şi pătrunzătoare a autorului rămâne întotdeauna la nivelul dialecticii creştine, arătând cauza fundamentală a acestui proces de secole care printr-un lanţ întreg de sisteme ideologice a produs toate relele posibile în sufletele oamenilor, în activitatea lor, în viaţa de familie, în economie, în cultura şi civilizaţia lor.
Utopia spre care Revoluţia mâna omenirea prin negarea sau subestimarea legii morale, a noţiunii de păcat, a Răscumpărării, a Harului şi Rugăciunii, este descrisă în cuvinte memorabile de Pius al XII-lea, pictând un teribil tablou al unui "duşman subtil şi misterios" : "El poate fi găsit peste tot şi în mijlocul tuturor; el ştie să fie violent şi viclean. În aceste ultime secole, el a încercat să realizeze dezintegrarea socială, morală şi intelectuală a unităţii în tainicul organism al lui Hristos. El a căutat natura fără har, raţiune fără credinţă, libertate fără autoritate şi, din când în când, autoritate fără libertate. Este un "duşman" care a devenit din ce în ce mai real, cu lipsă de scrupule care încă uimeşte : Hristos, da; Biserica, nu ! După aceea : Dumnezeu, da; Hristos, nu ! La sfârşit, strigătul blasfemator : Dumnezeu este mort; Dumnezeu nici n-a existat ! Şi priviţi acum încercarea de a zidi edificiul lumii pe fundaţii pe care nu ezităm să le indicăm ca pe cauzele responsabile în primul rând pentru ameninţarea care apasă asupra omenirii : economie fără Dumnezeu, lege fără Dumnezeu, politică fără Dumnezeu".
Dacă Revoluţia este răsturnarea Ordinii morale şi negarea lui Dumnezeu, pentru că omul este cel în care ea se încrede şi el va transforma pământul într-un paradis prin ştiinţă şi tehnică, ce este Contrarevoluţia ?
În partea a doua a acestui studiu, autorul ne dă răspunsul : "Contrarevoluţia este o reacţie, o acţiune îndreptată împotriva altei acţiuni" şi "dacă revoluţia este cea care ne omoară, nu este nimic mai indispensabil decât o reacţie care urmăreşte s-o zdrobească". Deci Contrarevoluţia este tocmai opusul Revoluţiei, este restaurarea Ordinii morale, şi prin Ordine se înţelege "Pacea lui Hristos în Domnia lui Hristos, adică Civilizaţia Creştină, austeră şi ierarhică, fundamental sacrală, antiegalitară şi antiliberală".
Civilizaţia Creştină pe care o vizionează autorul restaurată este "o nouă Creştinătate, strălucind toată de credinţă, de spirit ierarhic umil şi puritate neprihănită. Ea se va face mai presus de orice printr-o acţiune profundă în inimile oamenilor… şi această acţiune este opera proprie a Bisericii care predă doctrina catolică. Biserica este, aşadar, chiar sufletul Contrarevoluţiei", conchide autorul.
Epoca noastră prezintă toate semnele evidente ale ruinelor cu care Revoluţia a acoperit tot pământul şi "o lume întreagă urmează să fie reclădită drept până la temelii", a declarat cu ton profetic Pius al XII-lea. Şi dacă forţele propulsive ale Revoluţiei sunt cei mai ingenioşi agenţi şi conspiratori, cea mai eficientă forţă propulsivă a Contrarevoluţiei constă în "acea vigoare a sufletului care vine la om pentru că Dumnezeu îndrumează raţiunea ei, raţiunea stăpâneşte voinţa şi aceasta stăpâneşte sensibilitatea. O astfel de vigoare sufletească nu poate fi concepută fără a ţine seama de viaţa supranaturală". Şi referindu-se la epoca prezentă, autorul, dreptcredinciosul apărător al Civilizaţiei Creştine, liderul Marian care şi-a dedicat cartea de faţă Preacuratei Fecioare, "Celei care a zdrobit capul şarpelui, marele, eternul revoluţionar", trage următoarea concluzie : "Prin radicalismul, prin universalitatea şi marea ei forţă, Revoluţia a mers atât de adânc şi se întinde atât de departe încât constituie ceva fără egal în istorie. Multe minţi pătrunzătoare se întreabă dacă în realitate n-am ajuns să trăim timpurile lui Anticrist".
În tot decursul istoriei lui, poporul român a reacţionat prin credinţă nestrămutată împotriva tuturor Revoluţiilor cotropitoare şi continuă şi astăzi, pentru a reclădi drept până la temelii o nouă creştinătate bazată pe Domnia Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea, multe minţi pătrunzătoare vor găsi în paginile acestei cărţi inspiraţii profunde şi îndemnuri de urmat în bătăliile Contrarevoluţiei. Căci, aşa cum spune Plinio  Corrêa
de Oliveira pe un ton profetic, "ne aflăm în timpul supremelor acţiuni ale unei lupte pe care ar trebui s-o numim mortală, dacă unul dintre combatanţi n-ar fi nemuritor. Lupta este între Biserică şi Revoluţie".


                                                           Traducătoarea






 PREFAŢĂ


Cea mai mare parte din Revoluţie şi Contrarevoluţie a fost scrisă cu douăzeci de ani în urmă, în 1959. Mai târziu, în 1976, partea a treia a fost scrisă special pentru a treia ediţie italiană a cărţii. Pe atunci m-am întrebat dacă era ceva în acest studiu care trebuie schimbat. După o cercetare serioasă, am ajuns la concluzia că nu. O aplicare a eseului la panorama lui 1976 era de ajuns; această aplicare este partea nouă care s-a adăugat lucrării. Acum, la scrierea acestei prefeţe, trebuie să spun că nu mai este nimic necesar de adăugat sau de schimbat.
Totuşi, atâtea lucruri s-au schimbat în decursul ultimilor douăzeci de ani ! Îndeosebi în privinţa pericolului comunist, care constituie cea mai urgentă problemă analizată în Revoluţie şi Contrarevoluţie, câte speranţe legitime ale anticomuniştilor activi au fost zădărnicite şi câte iluzii au fost spulberate de vânt !
Printre aceste speranţe, pe care timpul le-a dovedit a fi fost nejustificate, era una potrivit căreia monstrul sovietic se va retrage înăuntrul graniţelor ruseşti, urmând eliberarea glorioaselor naţiuni captive şi atât de mult dorita reunificare a Germaniei ! Cu toate acestea, Cortina de Fier continuă să împartă Europa în două.
Numai şi acest lucru este deja îngrozitor. Şi mai îngrozitor este faptul că lumea occidentală pare să se fi obişnuit cu această nedreaptă şi crudă amputare. În 1975, Tratatul de la Helsinki a consacrat împărţirea Europei în două blocuri, recunoscând cuceririle sovietice de după al doilea Război Mondial.
Cu toate acestea, Providenţa era îndreptăţită să aştepte de la Occident că el îşi va mobiliza imensa superioritate culturală, tehnică şi economică pentru a obliga Comunismul să execute retrageri succesive care ar fi putut duce chiar la eliberarea poporului rus. Dar n-a venit nici un ajutor decisiv de la naţiunile din Occident pentru a elibera poporul rus din statul-închisoare care se întinde de la Cortina de Fier până în vastele regiuni ale Asiei.
Într-o zi, Istoria va judeca sever această inerţie şi va trage la răspundere popoarele din Occident pentru a nu fi folosit toate mijloacele în vederea salvării fraţilor lor oprimaţi.
Vreau să subliniez în plus că termenul de "inerţie" nu însumează întreaga realitate.
Capitularea condamnabilă de la Yalta şi cearta pur verbală - de o eficacitate limitată - a războiului rece a fost urmată de o inerţie nu mai puţin condamnabilă. Şi această inerţie este cu atât mai condamnabilă cu cât este uşuratică şi cordială. Ea a influenţat Occidentul în perioada numită a "coexistenţei paşnice". Cu toate acestea, mai târziu a urmat ceva şi mai grav : perioada "destinderii", în care Statele Unite şi cele mai bogate naţiuni din Occident au trimis Rusiei, cu încăpăţânare, capital, fabrici, know-how, tehnicieni etc.
În timp ce se hrănea din bogăţiile Occidentului, colosul rus a făcut tot posibilul să pregătească distrugerea acestuia. Superioritatea militară, de care Occidentul ar fi trebuit să profite în decursul perioadei postbelice pentru a obliga Rusia să se abţină de la cursa înarmării şi să renunţe la imperialismul ei ideologic şi politic mondial, şi-a oprit progresul şi - ca să spunem aşa - a început să se destrame. În timp ce se petrecea această deteriorare, Rusia şi-a extins cuceririle până la punctul avansat unde se află astăzi. Pe când conducătorii Kremlinului şedeau la masa negocierilor, în atmosfera aparent pacifistă a "destinderii", Rusia cucerea în mod succesiv Etiopia (1974), Cambogia, Vietnam, Mozambic, Angola (toate în 1975) şi, mai recent, Afganistan (1978).
Fiecare cucerire izbutită încurajează alte cuceriri şi o face cu o putere îndoită. Este ceea ce ne învaţă istoria oricărui imperialism.
Toată lumea ştie că astăzi imperialismul sovietic este mai întreprinzător decât oricând.
Cât de mare a fost dezvoltarea lui în perioada de la data publicării primei ediţii braziliene a Revoluţiei şi Contrarevoluţiei până astăzi !
Şi cât de mult ameninţă să mai crească !
În situaţia aceasta, cititorul îşi va pune, desigur, o întrebare. De ce să citească această carte care a fost scrisă cu dorinţa de a adânci, atât cât este posibil, studiul originilor îndepărtate şi recente ale comunismului începând din secolul al XV-lea şi cu scopul de a uşura studiul metodelor lui cele mai caracteristice de infiltrare ideologică ? Sunt convins că merită osteneală şi chiar foarte multă. Aş putea s-o demonstrez. Dar cum certitudinea acestui folos izvorăşte din fiecare pagină a cărţii, ar fi inutil s-o fac aici.

Este în natura pragmatismului de a fi impresionat mai mult de limbajul faptelor decât de acela al doctrinei.
După lansarea Revoluţiei şi Contrarevoluţiei în 1959, împreună cu un grup de prieteni - dintre care unii erau foarte tineri pe vremea aceea - am întemeiat în 1960 Societatea Braziliană pentru Apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii. Obiectivul ei a fost să se răspândească printre tinerii brazilieni cu scopul de a-i organiza în vederea Contrarevoluţiei.
Metoda ei a constat în atragerea şi formarea tinerilor în aşa fel ca ei să poată ajuta la progresul contrarevoluţionar al Societăţii prin ziare, cărţi, radio şi televiziune, precum şi la vânzarea materialelor editate de Societate în cadrul unor campanii publice pe străzi.
Acest ideal s-a răspândit imediat în toată America de Sud atrăgând entuziasmul tinerilor din Argentina, Chile, Uruguay, Columbia, Venezuela, Ecuador şi Bolivia. Inspiraţi de principiile Revoluţiei şi Contrarevoluţiei, ei au format Societăţi similare, autonome, care sunt foarte active şi pline de succes în ţările lor respective.
Natural, combativitatea T. F. P.-urilor s-a îndreptat îndată împotriva comunismului organizat şi declarat. Cu toate acestea, T. F. P.-urile au prevăzut că gherilele răspândite de Cuba în America de Sud vor dispărea curând, vrednice de dispreţ, din cauza lipsei de suport material din partea populaţiei rurale, după cum s-a şi întâmplat. De asemenea au prevăzut că, pe de altă parte, Comunismul nu era nici pe departe capabil de a ajunge la putere într-un guvern printr-o majoritate obţinută în alegeri. O previziune care a fost în întregime şi meticulos confirmată de fapte. În consecinţă, T. F. P.-urile au înţeles că pericolul roşu va căuta să avanseze pe altă cale şi că era necesar să se blocheze acea cale. Dar să mă explic. Înăuntrul populaţiei profund tradiţionaliste şi catolice de pe continentul nostru, comunismul nu se putea limita la să-şi facă propaganda în mod deschis. Dacă ar fi făcut-o, ar fi întâmpinat o reacţie care le-ar fi închis comuniştilor multe uşi. De aceea, propaganda lor a trebuit să avanseze în mare parte sub o formă mascată, prin desfăşurarea unui soi de socialism criptocomunist în sânul diverselor grupări şi clase sociale necomuniste. De acolo ei căutau să familiarizeze publicul cu idei de stânga şi să-l facă mai puţin înfricoşat de principiile sectei roşii. Numai în felul acesta i se putea da comunismului declarat şi pe faţă posibilitatea de a exista.
Mentorii Revoluţiei comuniste s-au aşteptat ca acest criptocomunism şi mulţimile de "inocenţi folositori" care îl sprijină să modifice treptat, pari passu, structura societăţii şi a economiei prin reforme socializante, în aşa fel încât să transforme tot mai mult societatea de astăzi, bazată pe proprietate particulară, într-o societate colectivistă.
T. F. P.-urile au pornit la drum să denunţe acest întreg joc şi astfel să blocheze calea spre o formă atât de insidioasă a avansării comuniste.

Este adesea greu să faci planuri practice şi chibzuite; este şi mai greu să le duci la bun sfârşit.
Şi, într-adevăr, o dificultate specială s-a ivit în legătură cu planul de acţiune anticomunistă Adoptat de T. F. P.-uri. Această dificultate consta în faptul că criptocomunismul a reuşit să se infiltreze periculos într-o instituţie de importanţă primordială în formaţia spirituală şi culturală a Braziliei şi a întregii Americi de Sud - Biserica Romano-Catolică. Pe lângă aceasta, el şi-a croit drumul în sânul unei naţiuni importante în această parte a lumii - Chile.
Infiltrarea criptocomunistă înăuntrul Bisericii catolice din Brazilia şi America de Sud şi răspândirea în sânul ei a unor doctrine vădit de stânga au devenit atât de intense încât T. F. P.-urile au trebuit să recunoască printre adversarii lor cei mai mari pe anumiţi membri ai ierarhiei catolice, unii dintre ei de rang foarte înalt…
Se cuvine a spune acum un cuvânt despre avansarea comunismului în Chile. După cum vom vedea, a fost o puternică legătură între activităţile T. F. P.-ului din Brazilia şi cele ale T. F. P.-urilor similare care s-au răspândit pe tot continentul.
Democraţia creştină din Chile seamănă mult mai mult cu cea italiană decât cu Democraţia creştină din Germania. Pe timpul când Eduardo Frei era preşedintele republicii (1964-1970), Partidul Democrat Creştin chilian începuse anumite manevre sprijinite continuu de clerul inoculat cu stângism activ. Guvernul lui Frei a creat cu timpul toate condiţiile pentru aducerea la putere a marxistului Salvador Allende (1970-1973) de către Partidul Socialist minoritar aliat cu radicalii şi cu comuniştii şi sprijinit de dizidenţii democraţi creştini de extremă stângă. Această victorie a tacticii criptocomuniste a fost exact ceea ce T. F. P.-urile s-au specializat să combată.
Pe scurt, putem spune că tactica criptocomuniştilor ar fi subjugat poate toată America de Sud în favoarea Moscovei, dacă n-ar fi fost T. F. P.-urile. Şi Atlanticul de Sud, unde comuniştii făcuseră deja multe progrese în Africa, ar fi acum un lac comunist. O astfel de stare ar produce consecinţe internaţionale uşor de evaluat.
Toate acestea arată foarte bine fecunditatea acţiunii născută din cartea de faţă, o acţiune inspirată neîncetat de ea, tinzând la realizarea scopurilor indicate de ea.
Să nu se creadă că succesul tacticii anticomuniste a T. F. P.-urilor poate fi explicat numai prin particularităţile ambianţei din America de Sud. O astfel de opinie nu este admisibilă, pentru că alte T. F. P.-urile de acelaşi tip, însă autonome, s-au născut cu vigoare remarcabilă în Statele Unite, Canada, Spania şi Franţa. Iar în Italia, la Roma, există un birou important de informaţii care ajută la răspândirea idealurilor T. F. P.-urilor.

Sfântul Toma - ne spune Evanghelia - n-a crezut până n-a văzut. Cei pragmatici, pentru care numai argumentele palpabile sunt valabile îi seamănă lui. În consecinţă, chiar generalitatea faptelor pe care tocmai le-am expus îi poate lăsa sceptici. De aceea, am bucuria de a le oferi, ca un exemplu, o descriere analitică a expansiunii şi a succesului T. F. P.-ului brazilian. Cu plăcere aş trimite-o cititorilor care sunt interesaţi. (Se poate cere de la Societatea Americană pentru Apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii - P.O. Box 121, Pleasantville, New York 10570).
Cartea Revoluţie şi Contrarevoluţie, care a inspirat T. F. P.-urile din America de Sud, a atras de asemenea Societatea Americană pentru Apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii.
Aceasta face să mă bucur văzând lucrurile pe care le realizează şi promit să le ducă la bun sfârşit în marea lor ţară care are o influenţă cu adevărat importantă în mijlocul naţiunilor acestui continent şi în lume.

Plinio  Corrêa de Oliveira
Sao Paolo, octombrie 1978



INTRODUCERE LA EDIŢIA ÎNTÂI


Astăzi, Catolicismo îşi publică al o sutălea număr. Ajuns aici, dorinţa sa este de a conferi acestui număr o notă specială care să poată favoriza o adâncire a acelei puternice comunicări sufleteşti deja prezente între el şi cititorii săi.
În acest scop, nimic nu pare mai nimerit decât publicarea unui articol despre subiectul Revoluţiei şi Contrarevoluţiei.
Alegerea acestui subiect este uşor de explicat. Catolicismo este un ziar de luptă. El trebuie judecat, ca atare, mai ales în raport cu scopul spre care lupta lui se străduieşte. Pe cine anume vrea el să combată ? În privinţa aceasta, o citire a paginilor lui poate să producă mai curând o impresie insuficient de clară. Apar frecvent, în aceste pagini, respingeri ale comunismului, socialismului, totalitarismului, liberalismului, "maritai- nismului" şi ale altor "isme". Totuşi, nu s-ar putea spune că vreunul dintre acestea ar fi fost scos în relief mai mult decât celelalte, în aşa măsură încât să putem fi definiţi numai prin el. De pildă, ar fi o exagerare să se afirme despre Catolicismo că este în mod distinct o publicaţie antiprotestantă sau antisocialistă. S-ar putea spune atunci că publicaţia noastră are o pluralitate de scopuri. Dar din perspectiva în care se situează, se observă că toate aceste scopuri au, ca să zicem aşa, un numitor comun. Şi aceasta este obiectivul pe care publicaţia noastră l-a avut întotdeauna în faţă.
În ce constă acest numitor comun ? Într-o doctrină ? Într-o forţă ? Într-un curent de opinie ? Evident, o elucidare a acestui punct ar contribui la înţelegerea în profunzime a întregii lucrări de formaţie doctrinară, întreprinse de Catolicismo în decursul acestor o sută de luni.
Dar foloasele care rezultă din studiul Revoluţiei şi Contrarevoluţiei depăşesc cu mult acest obiectiv limitat.
Pentru a demonstra aceasta, ajunge să aruncăm o privire asupra panoramei religioase din ţara noastră. Din punct de vedere statistic, situaţia catolicilor este excelentă, după ultimele date oficiale, noi constituim 94% din populaţie. Dacă am fi toţi astfel de catolici cum ar trebui să fim, Brazilia ar fi acum una dintre cele mai admirabile puteri catolice care s-ar fi ivit în decursul celor douăzeci de secole din viaţa Bisericii.
De ce, atunci, suntem atât de departe de acest ideal ? poate cineva să spună că principala cauză a situaţiei noastre prezente ar fi spiritualismul, protestantismul, ateismul sau comunismul ? Nu ! Altceva este la mijloc, ceva imperceptibil şi subtil, care pătrunde ca o iradiere puternică şi înspăimântătoare. Toţi îi simţim efectele dar puţini ştiu cum s-o numească ori să spună de ce natură este.
În timp ce facem această afirmaţie, gândurile noastre trec dincolo de hotarele Braziliei spre dragele noastre Naţiuni surori din America spaniolă şi de acolo către toate naţiunile catolice. În ele toate, acest acelaşi rău îşi exercită nedefinita, copleşitoarea influenţă, producând simptome de tragică grandoare. Cugetaţi la acest exemplu, printre altele. Într-o scrisoare redactată în 1956, cu ocazia Zilei Recunoştinţei (Thanksgiving Day), Excelenţa Sa monseniorul Angelo Dell'Acqua, locţiitor de Secretar de Stat al Vaticanului, îi scria Eminenţei Sale Don Carlos Carmelo de Vasconcellos Motta, Cardinal şi Arhiepiscop de Sao Paulo : "Ca o consecinţă a agnosticismului religios al statelor, spiritul Bisericii a slăbit şi aproape s-a pierdut în societatea modernă". Ce duşman a dat această teribilă lovitură Miresei lui Hristos ? Care este cauza comună a acestui fapt, precum şi a atâtor altele similare şi concomitente ? Ce nume să-I dăm ? Care sunt mijloacele prin care acţionează ? Care este secretul victoriilor ei ? Cum poate fi ea combătută cu succes ?
Precum se vede, oportunitatea temei nici că ar putea fi mai evidentă.

Acest duşman teribil are un nume : se numeşte REVOLUŢIE. Cauza sa profundă este o explozie de trufie şi senzualitate. Această explozie a inspirat nu un sistem ci, mai exact spus, un lanţ întreg de sisteme ideologice. Datorită largii acceptări de care s-au bucurat în lumea întreagă, trei mari revoluţii au apărut în istoria Apusului : Pseudoreforma, Revoluţia franceză şi Comunismul*.
Trufia duce la ură faţă de tot ce este superior şi, ca o consecinţă, la afirmaţia că inegalitatea este un rău în sine la toate nivelurile, inclusiv şi îndeosebi pe planul metafizic şi religios. Acesta este aspectul egalitar al Revoluţiei.
Senzualitatea tinde prin natura ei să răstoarne toate barierele. Ea nu acceptă constrângeri şi duce la revoltă împotriva oricărui fel de autoritate şi lege, fie ea divină, umană, bisericească şi civilă. Acesta este aspectul liberal al Revoluţiei.
Ambele aspecte ale Revoluţiei, care în ultimă analiză au un caracter metafizic, apar contradictorii în multe împrejurări. Ele sunt însă puse de acord în utopia marxistă a unui paradis anarhic, în care o omenire extrem de evoluată, "emancipată" de orice religie, ar urma să trăiască într-o "ordine" profundă, fără autoritate politică şi în totală libertate. Aceasta totuşi nu ar da naştere la nici o inegalitate.
Pseudoreforma a fost prima revoluţie. Ea a implantat, în grade variate, în diversele secte produse de ea, spiritul îndoielii, liberalismul religios şi egalitarismul ecleziastic.
După Pseudoreformă a urmat Revoluţia franceză care a constituit triumful egalitarismului în două domenii. În domeniul religios el a luat forma ateismului, etichetat atrăgător ca laicism. În domeniul politic el s-a condus după maxima falsă potrivit căreia orice inegalitate este o nedreptate, orice autoritate este un pericol şi libertatea este supremul bine.
Comunismul este transferul acestor maxime în domeniul economic şi social.
Aceste trei revoluţii sunt episoade ale unei singure Revoluţii înăuntrul căreia socialismul, liturgismul şi politica mâinii întinse ("policy of the extended hand") sunt stadii de tranziţie sau manifestări atenuate. În privinţa erorilor prin care spiritul Revoluţiei îşi infiltrează germenii în mediul catolic, Excelenţa Sa Antonio de Castro Mayer, Episcop de Campos, a publicat o scrisoare pastorală de cea mai mare importanţă*.
Este evident că un proces aşa de profund, aşa de vast şi de îndelungat, n-a putut să se dezvolte fără să cuprindă toate domeniile activităţii umane, ca de pildă : cultura, arta, legile, obiceiurile şi instituţiile.
Ne limităm aici la un singur filon al acestui vast material, încercând să schiţăm în mod sumar trăsăturile generale ale avalanşei imense care este Revoluţia; dorim să-I dăm un nume adecvat, indicând foarte succint cauzele ei profunde, agenţii care o promovează, elementele esenţiale ale doctrinei ei, importanţa variatelor sfere în care activează, vigoarea dinamismului ei şi "mecanismul" expansiunii ei. Într-un mod similar, vom trata apoi aspectele corespunzătoare ale Contrarevoluţiei şi vom cerceta câteva din condiţiile care asigură izbânda acesteia.
Însă la fiecare dintre aceste teme, nu vom putea explica decât anumite părţi care în momentul de faţă ne par cele mai utile pentru lămurirea cititorilor noştri şi spre a-I ajuta să lupte împotriva Revoluţiei. A trebuit deci să lăsăm deoparte multe aspecte de o importanţă capitală dar mai puţin presante deocamdată.
Această lucrare constitui, după cum am spus, un ansamblu de teze prin care se pot cunoaşte mai bine spiritul şi programul lui Catolicismo. Ea ar trece dincolo de proporţiile ei naturale dacă ar conţine o demonstraţie completă a fiecărei afirmaţii. Ne-am limitat doar la a expune argumentarea minimă necesară pentru a arăta legătura dintre diferitele teze şi a da o vedere panoramică asupra unui întreg curent ce reprezintă poziţiile noastre doctrinare.
Acest eseu poate servi ca o privire de ansamblu asupra situaţiei. Ce gândesc cu precizie despre Revoluţie şi Contrarevoluţie, în Brazilia şi în afara ei, cititorii lui Catolicismo, care se numără, desigur, printre cei mai mari adversari ai Revoluţiei ? deşi afirmaţiile noastre acoperă numai o parte din temă, ele pot servi fiecărui cititor ca un prilej de a-şi pune singur întrebarea de mai sus şi de a ne trimite răspunsul lui, pe care-l vom primi cu tot interesul.
Trufia şi impuritatea sunt cauzele spiritului de revoltă care propulsează omul pe calea Revoluţiei.












REVOLUŢIA





CAPITOLUL  I


Criza omului contemporan


Sunt multe crize care zguduie astăzi lumea - de stat, de familie, economice, culturale şi aşa mai departe. Aceste crize nu sunt decât aspecte multiple ale unei singure crize fundamentale al cărei câmp de acţiune este însuşi omul. Cu alte cuvinte, aceste crize îşi au rădăcinile în cele mai profunde probleme ale sufletului. De acolo ele se extind la toate aspectele personalităţii şi la toate activităţile omului contemporan.




CAPITOLUL  II


Criza occidentalului creştin


Mai presus de orice, aceasta este o criză a occidentalului creştin, adică a europeanului şi a descendenţilor lui, americanii şi australienii. O vom studia mai ales în această calitate. Ea afectează de asemenea alte popoare, în măsura în care lumea occidentală s-a extins până la ele şi a prins rădăcini printre ele. În cazul acestor popoare, criza se complică datorită problemelor caracteristice culturilor şi civilizaţiilor respective. De asemenea, se complică prin conflictul acestora din urmă cu elementele pozitive ori negative ale culturii şi civilizaţiei occidentale.




CAPITOLUL  III


Caracteristicile acestei crize


Oricât de profunzi ar fi factorii de diversificare ai acestei crize în diferitele ţări de astăzi, ea are întotdeauna cinci caracteristici principale :

1.      EA ESTE UNIVERSALĂ

Această criză este universală. Nu există popor astăzi care să nu fi fost atins de ea într-o măsură mai mare sau mai mică.

2.      EA ESTE UNA SINGURĂ

Această criză este una singură. Nu este un ansamblu de crize care se dezvoltă într-un fel paralel şi autonom în fiecare ţară, legate între ele prin analogii mai mult sau mai puţin semnificative.
Când izbucneşte un foc într-o pădure este imposibil să-l priveşti ca pe o mie de focuri separate şi paralele a o mie de copaci aproape unul de celălalt. Unitatea fenomenului de "combustie" se exercită asupra unităţii vii care este pădurea. Mai mult, forţa mare a expansiunii flăcării rezultă din căldura în care nenumărate flăcări ale diferiţilor copaci se topesc împreună şi se amplifică reciproc. Pe scurt, toate contribuie la vâlvătaia focului, făcând din ea un singur fapt care conţine într-o realitate totală cele o mie de focuri parţiale, oricât de diferite în accidentele lor.
Creştinătatea apuseană a constituit un singur întreg care a trecut peste toate ţările creştine fără să le absoarbă. Înăuntrul acestei societăţi vii s-a produs o criză care a sfârşit prin a le atinge pe toate. Prin însumarea căldurii crizelor asociate şi mai mult decât atât, prin intensificarea reciprocă a căldurii produse de tot mai numeroasele crize locale care s-au întrepătruns şi s-au aţâţat unele pe altele continuu, timp de secole, criza aceea a sfârşit prin a atinge tot întregul acela viu. Ca o consecinţă, Creştinătatea, considerată ca o familie de state oficial catolice, a încetat de mult să existe. Popoarele creştine şi occidentale sunt numai rămăşiţe ale ei şi toate agonizează acum sub acţiunea aceluiaşi rău.

3.      EA ESTE TOTALĂ

În cuprinsul unei ţări date, această criză se dezvoltă într-o zonă de probleme aşa de profunde încât ea se extinde şi se propagă prin chiar ordinea lucrurilor, în toate puterile sufletului, în toate sferele culturii şi în toate domeniile. Pe scurt, ea invadează toată activitatea omului.


4.      EA ESTE DOMINANTĂ

Considerate în mod superficial, evenimentele din zilele noastre apar ca o încâlceală haotică şi de nedesluşit. Din multe puncte de vedere ele sunt într-adevăr aşa.
Cu toate acestea, din punct de vedere al imensei crize pe care o analizăm, putem distinge rezultante profund coerente şi viguroase provenind din coordonarea atâtor forţe dezordonate.
Într-adevăr, sub impulsul acestor forţe în delir, naţiunile occidentale sunt împinse treptat spre o stare de lucruri care ia aceeaşi formă la toate. O formă diametral opusă Civilizaţiei Creştine.
În consecinţă, această criză este ca o regină pe care toate forţele haosului o slujesc ca nişte instrumente docile şi eficiente.

5.      EA ESTE UN PROCES

Această criză nu este un episod spectaculos şi izolat. Din contră, ea constituie un proces critic care durează deja de cinci secole, este un lung sistem de cauze şi efecte care s-a născut la un moment dat cu mare intensitate în cele mai ascunse adâncuri ale sufletului şi ale culturii omului occidental. Ea a produs convulsii masive începând din secolul al XVI-lea şi continuând până în zilele noastre. Cuvintele lui Pius al XII-lea despre un duşman subtil şi misterios al Bisericii pot fi aplicate întocmai acestui proces : "El poate fi găsit peste tot şi în mijlocul tuturor; el ştie să fie violent şi viclean. În aceste ultime secole, el a încercat să realizeze dezintegrarea socială, morală şi intelectuală a unităţii din tainicul organism al lui Hristos. El a căutat natura fără har, raţiunea fără credinţă, libertate fără autoritate şi, din când în când, autoritate fără libertate. Este un "duşman" care a devenit din ce în ce mai real, cu lipsă de scrupule care încă uimeşte : Hristos, da; Biserica, nu ! După aceea : Dumnezeu, da; Hristos, nu ! La sfârşit, strigătul blasfemator : Dumnezeu este mort; Dumnezeu nici n-a existat ! Şi priviţi acum încercarea de a zidi edificiul lumii pe fundaţii pe care nu ezităm să le indicăm ca pe cauzele responsabile în primul rând pentru ameninţarea care apasă asupra omenirii : economie fără Dumnezeu, lege fără Dumnezeu, politică fără Dumnezeu"*.
Acest proces nu trebuie văzut ca o înlănţuire cu totul întâmplătoare de cauze şi efecte care s-ar succeda în chip neaşteptat. De la începutul ei această criză a avut suficientă energie pentru a-şi actualiza toate potenţialităţile. Astăzi, ea îşi menţine aceste forţe în stare activă astfel încât, cu ajutorul unor convulsii supreme, să poată cauza distrugerile ultime, care constituie încununarea ei logică.
Influenţată şi coordonată pe diferite căi, prin tot felul de factori extrinseci (cultural, economic, etnic, geografic ş.a.), ea urmează cărări din când în când sinuoase. Cu toate acestea, continuă să progreseze fără întrerupere spre tragicul ei sfârşit.


A.    Decadenţa Evului Mediu

Am schiţat deja, în introducere, trăsăturile principale ale acestui proces. Este potrivit acum să adăugăm câteva amănunte.
În Europa creştină din secolul al XIV-lea a început să se observe o transformare a mentalităţii : ea devine tot mai clară în secolul al XVI-lea. Pofta de plăceri pământeşti a oamenilor se transformă într-o dorinţă arzătoare. Divertismentele devin din ce în ce mai frecvente şi mai somptuoase şi oamenii sunt din ce în ce mai preocupaţi de ele. În îmbrăcăminte, în maniere, în limbaj, în literatură şi artă, aspiraţia crescândă spre o viaţă plină de încântările fanteziei şi ale simţurilor produce manifestări progresive de senzualitate şi de moleşeală. Seriozitatea şi austeritatea vremurilor de odinioară cedează încetul cu încetul. Toate tind spre veselie, îngăduinţă şi celebrare. Treptat, inimile se îndepărtează de la iubirea de sacrificiu, de la adevăratul devotament faţă de Cruce şi de la năzuinţa către sfinţenie şi către viaţa veşnică. Cavalerismul, una dintre cele mai înalte manifestări ale austerităţii creştine, devine amoros şi sentimental, şi literatura iubirii invadează toate ţările. Excesele vieţii luxoase şi, drept urmare a lor, goana după câştig se răspândesc în toate clasele sociale.
Pătrunzând în sferele intelectuale, acest climat moral a produs manifestări de trufie cum ar fi gustul pentru dispute ostentative şi vanitoase, pentru argumente de o iscusinţă găunoasă, pentru neghioabe etalări de erudiţie. Acest climat încuraja vechi tendinţe filosofice asupra cărora Scolasticismul deja triumfase; slăbind zelul de odinioară pentru integritatea Credinţei, aceste vechi tendinţe au apărut sub noi aspecte. Absolutismul juriştilor, care se împăunau cu o cunoaştere orgolioasă a Dreptului roman, a reuşit să găsească un ecou favorabil în prinţi ambiţioşi. Şi, pari passu, fibra timpurilor de odinioară, care menţinea puterea regală în limitele legitime, ce-au existat în zilele Sfântului Ludovic al Franţei şi ale Sfântului Ferdinand al Castiliei, se stingea deopotrivă în cei mari şi în cei mărunţi.

B.     Pseudoreforma şi Renaşterea

Această nouă stare sufletească conţinea o dorinţă puternică, deşi mai mult sau mai puţin nemărturisită, pentru o ordine de lucruri fundamental diferită de aceea care-şi atinsese apogeul în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.
O admiraţie exagerată şi deseori delirantă pentru lumea antică a servit ca mijloc de exprimare a acestei dorinţe. Pentru a evita ciocnirile directe cu vechile tradiţii medievale, umanismul şi Renaşterea au căutat deseori să transfere pe plan secundar Biserica, supranaturalul şi valorile morale ale Religiei. În acelaşi timp, modelul uman inspirat de moraliştii păgâni a fost introdus de aceste mişcări ca un ideal în Europa. Acel model uman, precum şi cultura şi civilizaţia adecvate lui, erau deja adevăraţii precursori ai omului zilei noastre - lacom, senzual, laic şi pragmatic - şi ai culturii şi civilizaţiei materialiste în care ne scufundăm acum din ce în ce mai adânc. Încercările de a realiza o Renaştere creştină n-au reuşit să zdrobească în germen factorii care au dus la triumful treptat al neopăgânismului.
În unele părţi ale Europei, acest neopăgânism s-a dezvoltat fără a conduce la o apostazie oficială. Rezistenţe importante i s-au opus. Chiar dacă s-a instalat în suflete, el n-a îndrăznit să le pretindă - cel puţin la început - o rupere formală de credinţă.
În alte ţări însă, el a atacat în mod public Biserica. Trufia şi senzualitatea, a căror satisfacţie este plăcerea vieţii păgâne, au dus la apariţia Protestantismului.
Trufia a dat naştere spiritului de îndoială, cercetării libere şi interpretării naturaliste a Scripturilor. A produs ridicarea împotriva autorităţii bisericeşti, exprimată în toate sectele prin negarea caracterului monarhic al Bisericii universale, adică printr-o revoltă împotriva Papalităţii. Câteva dintre cele mai radicale secte au negat de asemenea ceea ce s-ar putea numi înalta aristocraţie a Bisericii, Prinţii ei, Episcopii. Altele au negat însuşi caracterul ierarhic al preoţiei, pe care au redus-o la o simplă delegaţie a oamenilor ce erau elogiaţi ca singurii deţinători adevăraţi ai puterii preoţeşti.
Pe plan moral, triumful senzualităţii în Protestantism s-a afirmat prin suprimarea celibatului preoţesc şi prin introducerea divorţului.

C.     Revoluţia franceză

Profunda acţiune a umanismului şi a Renaşterii printre catolici s-a răspândit neîncetat pe tot cuprinsul Franţei, într-o înlănţuire crescândă de consecinţe. Printre acestea s-a numărat o slăbire a pietăţii credincioşilor cauzată de Jansenism şi de ceilalţi fermenţi pe care protestantismul secolului al XVI-lea i-a lăsat din nefericire în Regatul Prea-creştin. Favorizată de slăbirea pietăţii, această acţiune a dat naştere în secolul al XVIII-lea la o dispariţie aproape universală a datinilor, la un mod frivol şi superficial de abordare a lucrurilor şi la o divinizare a vieţii pământeşti, care au pregătit calea pentru triumful ireligiozităţii. Îndoieli în privinţa Bisericii, negarea divinităţii lui Hristos şi afirmarea deismului şi a ateismului incipient au fost fazele acestei apostazii.
Revoluţia franceză a fost moştenitoarea Renaşterii neopăgâne şi a Protestantismului, cu care a avut o profundă afinitate. Opera ei a fost punct cu punct simetrică aceleia a Pseudoreformei. Biserica Constituţională, pe care a încercat s-o instaureze înainte de a eşua în deism şi ateism, a fost o adaptare a Bisericii Franţei la spiritul Protestantismului. Opera politică a Revoluţiei franceze n-a fost altceva decât o transpunere în sfera statului a "reformei" pe care sectele protestante cele mai radicale o adoptaseră în ceea ce priveşte organizarea bisericească :
-          revolta împotriva regelui corespundea cu revolta împotriva Papei;
-          revolta oamenilor de rând împotriva nobililor corespundea cu revolta "credincioşilor de rând" împotriva "aristocraţiei" Bisericii, clerul;
-          afirmarea suveranităţii populare corespundea, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu conducerea anumitor secte de către credincioşi.

D.    Comunismul

Unele secte, provenind din Protestantism, şi-au transpus direct tendinţele religioase în domeniul politic. În felul acesta, ele au pregătit calea pentru spiritul republican. În secolul al XVI-lea, Sfântul Francisc de Sales l-a prevenit pe Ducele de Savoia împotriva acestor tendinţe republicane*. Alte secte au mers şi mai departe, adoptând principii precomuniste, chiar dacă ele nu se pot numi comuniste în sensul deplin de astăzi al cuvântului.
Din Revoluţia franceză a rezultat mişcarea comunistă a lui Babeuf. Mai târziu, şcolile comunismului utopic din secolul al XIX-lea şi aşa zisul comunism ştiinţific al lui Marx au izbucnit din spiritul tot mai înflăcărat al Revoluţiei.
Nimic mai logic. Fructul normal al deismului este ateismul. Senzualitatea, revoltându-se împotriva obstacolelor fragile ale divorţului, tinde în mod normal către iubirea liberă. Trufia, duşmanul oricărei superiorităţi, trebuia în cele din urmă să atace şi ultima inegalitate, inegalitatea de avere. Îmbătat de visurile unei Republici universale, ale suprimării oricărei autorităţi bisericeşti sau civile, ale abolirii oricărei biserici şi chiar a statului după o dictatură de tranziţie a muncitorilor, procesul revoluţionar ne aduce acum cel mai recent şi remarcabil produs al său, neobarbarul secolului XX.

E.     Monarhie, Republică şi Religie

Pentru a evita orice înţelegere greşită, este necesar să subliniem că această expunere nu vrea să spună că o republică este în mod necesar un regim revoluţionar. Vorbind de diferitele forme de guvernământ, Leon al XIII-lea a spus-o cât se poate de clar că "fiecare dintre ele este bună, atâta timp cât progresează cinstit către ţinta ei, adică a binelui obştesc, pentru care autoritatea socială este constituită"*.
Etichetăm ca revoluţionară o ostilitate deschisă faţă de principiile monarhiei şi aristocraţiei, considerate ca fundamental incompatibile cu demnitatea umană şi ordinea normală a lucrurilor. Aceasta este eroarea condamnată de Sfântul Pius al X-lea în Scrisoarea Apostolică Notre Charge Apostolique din 25 august 1910. În această scrisoare, marele şi sfântul pontif critică teza lui Sillon potrivit căreia "numai democraţia va inaugura domnia dreptăţii perfecte" spunând : "Nu este aceasta o nedreptate făcută celorlalte forme de guvernământ care, în felul acesta, sunt reduse la categoria guvernărilor neputincioase, acceptabile numai din lipsă de ceva mai bun ?"**.
Această eroare este adânc înrădăcinată în procesul de care vorbim. Altfel nu se poate explica pe deplin cum se face că monarhia, clasificată de Papa Pius al VI-lea ca forma cea mai bună de guvernământ ("praestantioris monarchi regiminis forma")*** a fost în secolele XIX şi XX ţinta unei mişcări mondiale ostile care a răsturnat cele mai respectabile tronuri şi dinastii. Din perspectiva noastră, apariţia în masă a republicilor în lumea întreagă este un rezultat tipic al Revoluţiei şi un aspect esenţial al ei.
Din motive concrete şi locale, cineva poate prefera în mod legitim ca ţara lui să fie o democraţie în loc de o aristocraţie sau o monarhie. Dacă cineva manifestă o astfel de preferinţă pentru democraţie, insistând însă mereu ca drepturile autorităţii legitime să fie păstrate, acela nu poate fi etichetat ca revoluţionar. Însă, da, poate fi etichetat ca revoluţionar acela care, condus de spiritul egalitar al Revoluţiei, urăşte monarhia şi aristocraţia din principiu, considerându-le fundamental nedrepte sau inumane.
Din această ură antiaristocratică şi antimonarhică provin democraţiile demagogice care combat tradiţia, persecută elitele şi degradează modul general de viaţă. Ele creează o ambianţă de vulgaritate care constituie, ca să zicem aşa, nota dominantă a culturii şi civilizaţiei… dacă este îngăduit  a spune că ideea de cultură sau civilizaţie poate fi realizată în astfel de condiţii.
Cât de diferită de această democraţie revoluţionară este democraţia descrisă de Pius al XII-lea : "După mărturia istoriei, viaţa oamenilor sub domnia unei adevărate democraţii este pătrunsă de tradiţii sănătoase pe care este ilicit a le distruge. Reprezentanţii acestor tradiţii sunt în primul rând clasele conducătoare, adică grupurile de bărbaţi şi femei ori asociaţii care, după cum se spune, dau tonul în sat, oraş, regiune şi peste tot în ţară. De aici rezultă existenţa şi influenţa unor instituţii eminamente aristocratice, în cel mai înalt înţeles al cuvântului, la toate popoarele civilizate, cum ar fi unele academii de mare şi binemeritată faimă"*.
După cum se vede, spiritul democraţiei revoluţionare este cu totul diferită de cel ce trebuie să însufleţească o democraţie în conformitate cu doctrina Bisericii.

F.      Revoluţie, Contrarevoluţie şi Dictatură

Prezentele consideraţii despre poziţiile Revoluţiei şi ale gândirii catolice cu privire la formele de guvernământ vor suscita în mintea cititorilor următoarea întrebare : Este dictatura un factor al Revoluţiei sau al Contrarevoluţiei ?
s-au dat multe soluţii confuze şi chiar tendenţioase ca răspuns la această întrebare. De aceea, pentru a răspunde clar, este necesar a stabili o distincţie între anumite elemente care se împletesc dezordonat în ideea de dictatură aşa cum o concepe opinia publică. Confundând ideea de dictatură cu modul în care ea s-a manifestat concret în secolul nostru, publicul înţelege prin dictatură o stare de lucruri în care un şef înzestrat cu puteri nelimitate guvernează o ţară. Spre binele ei, spun unii. Spre nenorocirea ei, spun alţii. Dar şi în primul şi în al doilea caz, o astfel de stare de lucruri este totuşi o dictatură.
Acum, deci, acest concept implică două elemente distincte :
-          atotputernicia Statului;
-          concentrarea puterii de Stat într-o singură persoană.
Al doilea element pare să fie cel mai izbitor în mintea publicului. Cu toate acestea, elementul de bază este primul, în măsura în care înţelegem prin dictatură o stare de lucruri în care odată ce ordinea juridică este suspendată, autoritatea publică dispune după bunul ei plac de toate drepturile. Este absolut evident că o dictatură poate fi exercitată de un rege. O astfel de dictatură regală implică suspendarea totală a ordinii juridice şi exercitarea puterii publice, fără restricţie, de către rege. (A nu se confunda cu "Ancien Régime", în care aceste garanţii existau într-o măsură considerabilă, şi cu atât mai puţin cu monarhia organică, medievală). În mod similar, este absolut evident că o dictatură poate fi exercitată nu numai de un rege, ci şi de un conducător popular, de o aristocraţie ereditară, de un clan de bancheri ori chiar de către mase.
În ea însăşi, o dictatură exercitată de un conducător sau un grup de persoane nu este nici revoluţionară, nici contrarevoluţionară. Ea va fi una sau alta, după împrejurările care îi dau naştere şi după opera pe care o realizează, indiferent dacă ea este în mâinile unui singur om sau în mâinile unui grup.
Sunt împrejurări care cer acel "salus populi", o suspendare temporară a tuturor drepturilor individuale şi o exercitare sporită a puterii publice. O dictatură, aşadar, poate fi legitimă în anumite cazuri.
O dictatură este contrarevoluţionară numai atunci când se produce în întregime după dorinţa de a face ordine şi când răspunde la trei cerinţe esenţiale :
-          Ea trebuie să suspende drepturile pentru a proteja Ordinea, nu pentru a o submina. Prin Ordine înţelegem nu numai simpla linişte materială, ci şi orânduirea lucrurilor potrivit scopului lor şi în conformitate cu respectiva lor scară de valori. Există, prin urmare, o suspendare a drepturilor care este mai mult aparentă decât reală, un sacrificiu al garanţiilor legale de care elemente dăunătoare au abuzat în detrimentul Ordinii înseşi şi al binelui obştesc. Acest sacrificiu este îndreptat în întregime spre apărarea adevăratelor drepturi ale binelui.
-          Prin definiţie, această suspendare trebuie să fie temporară şi trebuie să pregătească circumstanţele încât să se poată reveni la Ordine şi la normalitate cât mai curând posibil. În măsura în care este bună, o dictatură procedează tocmai la suprimarea raţiunii ei de a fi. Intervenţia autorităţii publice în diferitele sectoare ale vieţii naţionale trebuie făcută astfel încât, cât mai curând posibil, fiecare sector să-şi poată regăsi autonomia necesară. De aceea, fiecare familie trebuie să facă tot ceea ce este în stare prin natura ei, fiind sprijinită de grupurile sociale superioare ei numai într-o manieră subsidiară în ceea ce trece dincolo de propria ei sferă de acţiune. Aceste grupuri, la rândul lor, trebuie să primească sprijinul municipalităţii numai în ceea ce depăşeşte capacitatea lor normală, şi aşa mai departe, până sus, până la relaţiile dintre municipalitate şi regiune sau dintre regiune şi ţară.
-          Sfârşitul esenţial al unei dictaturi legitime în timpurile de azi trebuie să fie Contrarevoluţia. Aceasta nu înseamnă, în treacăt fie spus, că o dictatură este în mod normal calea inevitabilă pentru înfrângerea Revoluţiei. Dar, în anumite împrejurări, poate să fie.
Dimpotrivă, dictatura revoluţionară urmăreşte să se eternizeze. Ea violează drepturile autentice şi pătrunde în toate sferele societăţii pentru a le distruge. Ea execută această distrugere dezarticulând viaţa de familie, dăunând elitelor autentice, răsturnând ierarhia socială, stârnind idei utopice şi aspiraţii turbulente în mulţimi, nimicind viaţa reală a grupurilor sociale şi subjugând totul Statului. Pe scurt, ea favorizează acţiunea Revoluţiei. Un exemplu tipic al unei astfel de dictaturi a fost hitlerismul.
Din acest motiv, dictatura revoluţionară este fundamental anticatolică. De fapt, într-o ambianţă cu adevărat catolică, nu poate exista climat prielnic pentru o astfel de situaţie.
Aceasta nu înseamnă că dictaturile revoluţionare n-au căutat să favorizeze Biserica într-o ţară sau alta. Dar aceasta este numai o chestiune de atitudine politică. Ea se transformă în persecuţie pe faţă sau mascată de îndată ce autoritatea bisericească începe să blocheze pasul Revoluţiei.



















CAPITOLUL  IV


Metamorfozele procesului revoluţionar


După cum se poate trage concluzia din analiza făcută în capitolul precedent, procesul revoluţionar este dezvoltarea în etape a anumitor tendinţe dezordonate ale occidentalului creştin şi a erorilor care provin din ele.
În fiecare etapă, aceste tendinţe şi erori au un aspect caracteristic acelei etape. În consecinţă Revoluţia avansează metamorfozându-se în tot cursul istoriei.
Aceste metamorfoze, care se observă în marile linii generale ale Revoluţiei, se repetă într-o măsură mai mică înăuntrul fiecărui episod important al ei.
În prima lui fază, spiritul Revoluţiei franceze a folosit o mască şi o limbă aristocratice şi chiar ecleziastice. El a frecventat curtea şi a şezut la masa unde se ţinea consiliul regelui.
Mai târziu, el a devenit burghez şi a lucrat pentru abolirea monarhiei şi a nobilimii fără vărsare de sânge şi pentru suprimarea paşnică şi mascată a Bisericii catolice.
Îndată ce a putut, el a devenit iacobin şi s-a îmbătat de sânge în timpul Teroarei.
Dar excesele comise de fracţiunea iacobină au provocat reacţii. Revoluţia s-a întors pe acelaşi drum, trecând prin aceleaşi faze în sens opus. O dată cu Directoratul, ea s-a transformat din iacobină în burgheză. Cu Napoleon, ea a întins mâna Bisericii şi a deschis porţile nobilimii exilate. În cele din urmă, ea a aplaudat revenirea Burbonilor. Cu toate că Revoluţia franceză se sfârşise, procesul revoluţionar nu s-a sfârşit. El a explodat din nou o dată cu căderea lui Carol al X-lea şi ascensiunea lui Ludovic Filip, şi aşa mai departe, prin metamorfoze succesive. Profitând de succesele şi chiar de eşecurile ei, revoluţia a mers mai departe până la paroxismul zilelor noastre.
Revoluţia, prin urmare, face uz de metamorfozele ei nu numai pentru a avansa dar şi pentru a executa retragerile tactice care I-au fost atât de des necesare.
Deşi este o mişcare mereu vie, ea s-a prefăcut uneori a fi murit. Şi aceasta este una din metamorfozele ei cele mai interesante. În aparenţă, situaţia unei anumite ţări pare cu totul liniştită. Reacţia contrarevoluţionară slăbeşte şi adoarme. Dar în adâncurile vieţii religioase, culturale, sociale ori economice, revoluţia  continuă să dospească. Apoi, la capătul acestui interval aparent, o neaşteptată convulsie explodează, adeseori mai mare decât cele precedente.
















CAPITOLUL  V


Cele trei paliere ale Revoluţiei :
În tendinţe, în idei şi în fapte


1.      REVOLUŢIA ÎN TENDINŢE

După cum am văzut, această Revoluţie este un proces format din etape iar originea ei fundamentală constă în anumite tendinţe dezordonate ce-I servesc drept suflet şi drept cea mai lăuntrică forţă de propulsie (cf. Părţii Întâi, Cap. VII, 3).
În consecinţă, putem distinge trei paliere ale Revoluţiei, care, cronologic vorbind, se suprapun într-o oarecare măsură.
Primul, şi cel mai profund, constă dintr-o criză a tendinţelor. Prin însăşi natura lor, aceste tendinţe luptă să devină o realitate. Nemaiacceptând o întreagă ordine de lucruri care le este opusă, ele încep prin a schimba mentalităţi, moduri de a fi, expresii artistice şi obiceiuri, fără ca, de regulă, să atingă direct şi imediat ideile.

2.      REVOLUŢIA ÎN IDEI

De la aceste straturi profunde, criza trece pe terenul ideologic. După cum arată clar Paul Bourget în opera sa celebră Le Démon du Midi, "Trebuie să trăieşti aşa cum gândeşti, altfel ajungi, mai curând sau mai târziu, să gândeşti aşa cum ai trăit"*. Inspirate de turbulenţa tendinţelor profunde, noi doctrine izbucnesc la suprafaţă. Uneori, la început ele caută să găsească un modus vivendi cu vechile doctrine, exprimându-se în aşa fel încât să menţină o aparenţă de armonie cu acestea. Însă, de obicei, nu întârzie mult până să intre într-un război deschis.

3.      REVOLUŢIA ÎN FAPTE

Această transformare a ideilor se extinde, la rândul său, până la domeniul faptelor. Aici, prin mijloace sângeroase sau nesângeroase, instituţiile, legile şi obiceiurile sunt transformate atât în societatea religioasă cât şi în cea laică. Aceasta este a treia criză, acum aproape total cantonată în ordinea faptelor.

4.      DIFERITE OBSERVAŢII

A.      Diversele paliere ale Revoluţiei nu sunt identice cu fazele ei cronologice
Aceste paliere formează oarecum un şir de trepte. Dar o analiză atentă arată că operaţiile pe care Revoluţia le execută în fiecare dintre acestea sunt aşa de întreţesute în timp încât aceste diferite paliere nu pot fi văzute ca un număr de unităţi cronologice distincte.




B.      Diferenţierea celor trei paliere ale Revoluţiei

Aceste trei paliere nu sunt totdeauna diferenţiate în mod clar unele de altele. Gradul de claritate variază foarte mult de la un caz la altul.

C.      Procesul revoluţionar nu este ineluctabil

Mişcarea unui popor de-a lungul acestor paliere nmu este ineluctabilă. Odată făcut primul pas, nu se ajunge neapărat la ultimul, alunecând astfel de la un palier la altul. Din contră, voinţa liberă a omului, ajutată de har, poate să învingă orice criză, aşa cum poate opri şi învinge însăşi Revoluţia.
Descriind aceste aspecte ale Revoluţiei, acţionăm ca un medic care zugrăveşte evoluţia completă a unei maladii până la stadiul ultim, moartea, fără a crea să spună prin aceasta că boala ar fi incurabilă.















CAPITOLUL  VI


Mersul Revoluţiei


Consideraţiile precedente ne-au oferit deja câteva date despre mersul Revoluţiei. S-au prezentat informaţii despre caracterul ei procesual, despre metamorfozele prin care trece, despre izbucnirea ei în cele mai lăuntrice adâncuri ale omului şi exteriorizarea ei în fapte. După cum se vede, Revoluţia are o întreagă dinamică proprie. Putem să ne facem o idee mai completă despre aceasta cercetând şi alte aspecte ale mersului Revoluţiei.

1.      FORŢA DE PROPULSIE A REVOLUŢIEI

A.    Revoluţia şi tendinţele dezordonate

Cea mai puternică forţă de propulsie a Revoluţiei se află în tendinţele ei dezordonate.
Din acest motiv, Revoluţia a fost comparată cu un taifun, un cutremur şi un ciclon. Se folosesc analogiile acestea pentru că forţele naturale descătuşate sunt imagini materiale ale pasiunilor omeneşti neînfrânate.

B.     Paroxismele Revoluţiei sunt în întregime prezente în germenii ei

Asemeni cataclismelor, pasiunile rele au o imensă putere, dar acea putere este îndreptată spre distrugere.
Încă din prima clipă a marilor ei explozii, această forţă are deja potenţialul pentru toată virulenţa pe care o va arăta mai târziu în excesele ei cele mai grave. În primele contestaţii avansate de Protestantism, de pildă, năzuinţele anarhice ale comunismului existau deja. Din punctul de vedere al formulărilor lui explicite, se poate spune că Luther n-a fost mai mult decât Luther. Totuşi, toate tendinţele, toate stările sufleteşti şi toate imponderabilele exploziei luterane purtau deja înăuntrul lor, într-un mod autentic şi complet dar implicit, spiritul lui Voltaire, Robespierre, Marx şi Lenin*.

C.     Revoluţia îşi agravează propriile cauze

Aceste tendinţe în dezordine se răspândesc ca râia şi ca viciile, cu cât sunt mai satisfăcute, cu atât devin mai înverşunate. Tendinţele produc crize morale, doctrine eronate şi apoi revoluţii. Fiecare din ele, la rândul său, exacerbează tendinţele, care printr-o mişcare analogă, duc la noi crize, noi erori şi noi revoluţii. Astfel se explică de ce ne găsim astăzi într-un astfel de paroxism al impietăţii şi imoralităţii, precum şi într-un abis de tulburări şi de discordii.

2.      PAUZELE APARENTE ALE REVOLUŢIEI

Analizând existenţa unor perioade de calm accentuat, s-ar putea spune că Revoluţia ar fi încetat în timpul acelor intervale. Din perspectiva aceasta procesul revoluţionar pare că n-ar fi continuu şi că, în consecinţă, n-ar fi unul singur.
Dar aceste perioade de calm sunt numai metamorfoze ale Revoluţiei. Perioadele de linişte aparentă, presupusele pauze au fost, în general, vremuri de mută şi profundă fermentaţie revoluţionară. Gândiţi-vă de pildă la perioada Restauraţiei, 1815-1830 (conform Părţii Întâi, Cap. IV).

3.      MARŞUL DIN EXCES ÎN EXCES

Din cele de mai sus (nr. 1, C) reiese clar că fiecare fază a Revoluţiei, în comparaţie cu cea anterioară, nu este decât o perfecţionare sau un paroxism al procesului. Umanismul naturalist Protestantismul au ajuns la paroxism în Revoluţia franceză. La rândul ei, Revoluţia franceză a ajuns la paroxism în marele proces revoluţionar al bolşevizării lumii contemporane.
Procesul revoluţionar se desfăşoară în acest fel, pentru că pasiunile în dezordine evoluează într-un crescendo analog celui pe care îl produce acceleraţia în conformitate cu legea gravitaţiei. Hrănindu-se din propriile lor fapte, ele cauzează consecinţe; la rândul lor aceste consecinţe se dezvoltă cu o intensitate proporţională. Şi în aceeaşi progresie erorile dau naştere la erori şi revoluţiile îşi pregătesc una alteia calea.

4.      VITEZELE ARMONIOASE ALE REVOLUŢIEI

Acest proces revoluţionar are loc cu două viteze diferite. Una este rapidă şi este, în general, menită să eşueze într-o perioadă scurtă. Cealaltă de obicei este încununată de succes şi este mult mai înceată.

A.    Marşul în mare viteză

Mişcările precomuniste ale Anabaptiştilor constituie un exemplu al procesului revoluţionar de mare viteză. Imediat, în diferite domenii, aceste mişcări au atras toate sau aproape toate consecinţele spirituale şi toate tendinţele Pseudoreformei. Ele au eşuat.

B.     Marşul lent

Încet, în decurs de mai mult de patru secole, curentele mai moderate ale Protestantismului au trecut din paroxism în paroxism. În timpul etapelor lor succesive de dinamism şi inerţie, ele favorizează treptat, într-un fel sau altul, marşul Occidentului către acelaşi punct extrem (cf. Părţii a Doua, Cap. VIII, 2).

C.     Cum se armonizează aceste viteze

Rolul fiecăreia din aceste viteze în marşul Revoluţiei trebuie studiat. S-ar putea crede că mişcările mai rapide sunt inutile. Dar asta nu-i adevărat. Explozia acestor extremisme înalţă un stindard şi creează o ţintă fixă care îi fascinează pe moderaţi prin chiar radicalismul ei. Astfel, socialismul repudiază comunismul dar totodată îl admiră în tăcere şi tinde spre el. Cam acelaşi lucru s-ar putea spune despre comunistul Babeuf şi aderenţii lui în timpul ultimelor pâlpâiri ale Revoluţiei franceze. Ei au fost zdrobiţi. Dar societatea se mişcă lent pe drumul pe care ei i-l meniseră. Eşecul extremiştilor este, aşadar, numai unul aparent. Ei colaborează indirect dar substanţial la progresul Revoluţiei, atrăgând treptat mulţimile incalculabile de "prudenţi", "moderaţi" şi mediocri care sunt conduşi pas cu pas către realizarea himerelor lor exacerbate şi vinovate.

5.      RESPINGEREA OBIECŢIILOR

După cum am examinat aceste noţiuni, putem acum să respingem câteva obiecţii care nu puteau fi analizate adecvat până în acest punct.

A.    Revoluţionari de viteză redusă şi semicontrarevoluţionari

Prin ce se deosebeşte revoluţionarul care a urmat ritmul rapid de altul care devine revoluţionar încetul cu încetul, după ritmul lent ? La cel dintâi, procesul revoluţionar începe fără să întâmpine nici o rezistenţă sau aproape nici una. Virtutea şi adevărul duc o viaţă superficială în sufletul lui. Ele sunt ca un lemn uscat pe care orice scânteie poate să-l aprindă. Dimpotrivă, când acest proces are loc încet, aceasta se datorează faptului că scânteia Revoluţiei a dat de lemn verde, cel puţin în parte. Cu alte cuvinte, a dat de mult adevăr sau de multă virtute care sunt ostile acţiunii spiritului revoluţionar. Un suflet ajuns într-o astfel de situaţie este rupt în două şi trăieşte după două principii contrare, unul al Revoluţiei şi altul al Ordinii.
Din coexistenţa acestor două principii pot surveni situaţii cu totul diferite :
a.    Revoluţionarul de viteză redusă. El se lasă antrenat de Revoluţie şi nu i se opune decât cu rezistenţa inerţiei.
b.    Revoluţionarul de viteză redusă, care are "cheaguri" contrarevoluţionare. Şi el se lasă antrenat de Revoluţie dar într-o chestiune concretă o respinge. Astfel, de pildă, poate fi un socialist din toate punctele de vedere, dar să-şi păstreze preferinţa pentru manierele aristocratice. De la caz la caz, poate chiar să meargă atât de departe încât să atace vulgaritatea socialistă. Aceasta este, fără îndoială, o formă de rezistenţă, dar este o rezistenţă pe o chestiune de detaliu, formată din obiceiuri şi impresii. Nu se referă la principii. Din chiar acest motiv, este o rezistenţă fără o importanţă considerabilă, care va dispărea odată cu individul. Dacă ar acea loc într-un grup social, mai curând sau mai târziu, prin violenţă sau prin convingere, Revoluţia în mersul ei inexorabil, o va distruge în decurs de o generaţie sau mai multe.
c.    "Semicontrarevoluţionarul" (cf. Părţii Întâi, Cap. IX). Acesta se deosebeşte de cel precedent numai prin aceea că procesul de "coagulare" este la el mai puternic, refăcând tot drumul până la principiile de bază. Fireşte, este vorba numai de unele principii şi nu de toate. La el, reacţia împotriva Revoluţiei este mai persistentă, mai activă. Ea constituie un obstacol, nu doar o simplă inerţie. Convertirea acestuia la o poziţie în întregime contrarevoluţionară este cel puţin mai uşoară teoretic. Orice exces al Revoluţiei poate pricinui la el o transformare completă, o cristalizare a tuturor tendinţelor lui bune într-o atitudine de nezdruncinată fermitate. Totuşi, în lipsa acestei transformări fericite, un "semirevoluţionar" nu poate fi considerat un soldat al Contrarevoluţiei.
Ceea ce caracterizează conformismul revoluţionarului de viteză redusă şi al "semicontrarevoluţionarului" este uşurinţa cu care ambii acceptă cuceririle Revoluţiei. Ei pot, de pildă, să susţină teza unirii Bisericii cu Statul, ceea ce nu-I împiedică să trăiască indiferenţi într-un regim care practică separarea Bisericii de Stat. Ei nu întreprind nici un efort serios pentru a face cândva cu putinţă reunificarea acestora.

B.     Monarhii protestante - Republici catolice

S-ar putea aduce o obiecţie tezei noastre. Cineva ar putea întreba :dacă mişcarea republicană universală este un rezultat al spiritului protestant, atunci de ce există astăzi în lume numai un rege catolic, în timp ce atâtea ţări protestante continuă să fie monarhii ?
Explicaţia este simplă. Anglia, Olanda şi ţările nordice, datorită unui şir întreg de motive istorice, psihologice şi altele, au o mare afinitate cu monarhia. Când Revoluţia a pătruns înăuntrul lor, ea n-a putut să împiedice "coagularea" sentimentului monarhic. Astfel, regalitatea continuă cu încăpăţânare să supravieţuiască în acele ţări, în ciuda faptului că Revoluţia pătrunde tot mai adânc în alte domenii. Ele "supravieţuiesc"… da, în măsura în care a muri încet se poate numi supravieţuire. Deoarece cu monarhia engleză redusă în mare parte la un simplu rol exterior, cu celelalte monarhii protestante transformate practic în nişte republici cu conducători pe viaţă şi ereditari, ele agonizează toate fără vlagă şi, dacă lucrurile continuă după cum merg, ele vor fi nimicite fără zgomot.
Fără să negăm că există şi alte cauze care contribuie la această supravieţuire, am subliniat, în limita expunerii noastre, doar acest factor, de altminteri foarte important.
În ţările latine, dimpotrivă, iubirea pentru o disciplină externă şi vizibilă şi o autoritate publică puternică şi prestigioasă este - din o mulţime de motive - mult mai mică.
Revoluţia n-a aflat la ele un astfel de sentiment monarhic adânc înrădăcinat. Ea le-a spulberat cu uşurinţă tronurile. Dar, până în prezent, n-a fost destul de tare ca să înlăture complet Religia.

C.     Austeritatea protestantă

O altă obiecţie la lucrarea noastră ar putea proveni din faptul că anumite secte protestante sunt de o austeritate vecină cu exagerarea. Cum se poate explica atunci protestantismul în totalitatea lui ca o explozie a dorinţei de a te bucura de viaţă ?
Nici această obiecţie nu este greu de înlăturat. Pătrunzând în anumite medii, Revoluţia a întâlnit o dragoste de austeritate într-o stare foarte activă. Şi astfel s-a format un "cheag". Deşi a obţinut acolo toate triumfurile în materie de mândrie, n-a obţinut succese egale în materie de senzualitate. În astfel de medii te bucuri de viaţă prin intermediul plăcerilor discrete ale mândriei şi nu prin plăcerile vulgare ale trupului. Încurajată de o mândrie exacerbată, austeritatea ar putea chiar să reacţioneze exagerat împotriva senzualităţii. Dar această reacţie, oricât de încăpăţânată ar fi, este sterilă. Mai curând sau mai târziu, din lipsă de susţinere sau prin violenţă, va fi distrusă de Revoluţie. Suflul vieţii care va regenera pământul nu se va naşte dintr-un puritanism rigid, rece şi mumificat.

D.    Singurul front al Revoluţiei

Astfel de "cheaguri" şi cristalizări duc normal la ciocniri între forţele Revoluţiei. Reflectând asupra lor, s-ar putea spune că puterile răului sunt dezbinate unele împotriva altora şi că ideea noastră despre procesul revoluţionar ca o singură unitate este falsă.
Iluzie. Printr-un profund instinct, aceste forţe sunt armonioase în elementele lor esenţiale şi contradictorii numai în accidentele lor, având o capacitate uimitoare de a se uni împotriva Bisericii catolice ori de câte ori se găsesc faţă în faţă cu ea.
Fiind sterile în elementele bune rămase încă în ele, forţele revoluţionare sunt într-adevăr eficiente numai pentru rău. Astfel, fiecare dintre ele atacă Biserica din propriul ei unghi, până când ea se simte ca o cetate asediată de o armată imensă.
Printre aceste forţe ale Revoluţiei, este de datoria noastră să nu-i omitem pe catolicii care practică doctrina Bisericii dar sunt dominaţi de spiritul revoluţionar. De o mie de ori mai periculoşi decât duşmanii ei declaraţi, aceştia combat Sfântul Scaun dinăuntrul propriilor Sale ziduri. Pe bună dreptate Pius al IX-lea a spus despre ei : "Chiar dacă fiii acestei lumi ar fi mai înţelepţi decât fiii luminii, capcanele şi violenţele lor ar avea, fără îndoială, mai puţin succes dacă mulţi dintre cei ce se numesc catolici nu le-ar întinde o mână prietenească. Da, din păcate, sunt unii care vor să cadă la învoială cu duşmanii noştri, care încearcă să stabilească o alianţă între lumină şi întuneric, o înţelegere între dreptate şi nedreptate, servindu-se de acele doctrine numite catolice liberale care, bazate pe cele mai dăunătoare principii, adulează puterea civilă atunci când aceasta invadează lucrurile spirituale şi obligă sufletele să respecte sau cel puţin să tolereze legile cele mai nedrepte, ca şi cum nu stă scris cu certitudine că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Ei sunt cu siguranţă mult mai periculoşi şi mai dăunători decât duşmanii noştri declaraţi, nu numai pentru că sprijină eforturile acestora, poate fără să-şi dea seama, dar şi pentru că menţinându-se la limita opiniilor condamnate, ei îşi arogă o aparenţă de integritate şi de doctrină ireproşabilă, amăgindu-i pe amatorii imprudenţi de concilieri şi înşelând persoanele cinstite care s-ar revolta împotriva unei erori evidente. Din această cauză ei generează o dezbinare a minţii, destramă unitatea şi slăbesc forţele care ar trebui să fie unite împotriva duşmanului"*.

6.      AGENŢII REVOLUŢIEI :
MASONERIA ŞI CELELALTE FORŢE SECRETE

Deoarece examinăm forţele propulsive ale Revoluţiei, este de datoria noastră să spunem un cuvânt despre agenţii ei.
Nu credem că numai dinamismul pasiunilor şi erorilor omeneşti a putut să coordoneze resurse atât de diverse în urmărirea unui singur scop - victoria Revoluţiei.
Revoluţia s-a produs trecând prin mii de vicisitudini de-a lungul multor secole, pline de evenimente neprevăzute, de toate gradele. A produce un proces atât de coerent şi de continuu ca al Revoluţiei, într-o perioadă de timp atât de imensă şi de schimbătoare, ni se pare de neconceput fără acţiunea unor generaţii succesive de conspiratori de o extraordinară inteligenţă şi putere. A crede că Revoluţia ar fi putut ajunge la starea ei prezentă fără această acţiune, este ca şi cum am admite că sute de litere aruncate pe fereastră s-ar putea aranja singure pe pământ, în mod spontan, pentru a constitui o oarecare operă, ca "Odă lui Satan", de Carduci, de pildă.
Forţele propulsive ale Revoluţiei au fost manipulate până astăzi de agenţi foarte ingenioşi care le-au folosit ca mijloace pentru realizarea procesului revoluţionar.
În general se pot considera ca agenţi ai Revoluţiei toate sectele, de orice natură, zămislite de ea de la originea ei până astăzi, pentru a-i răspândi ideile sau pentru a-i articula conspiraţiile revoluţionare. Dar secta de căpetenie, în jurul căreia sunt organizate toate celelalte ca simple forţe auxiliare, uneori conştient, alteori nu, este masoneria, după cum reiese clar din documentele pontificale, în special din Enciclica lui Leon al XIII-lea, Humanum Genus, din 20 aprilie 1884*.
Succesul pe care l-au obţinut până astăzi aceşti conspiratori, şi mai ales masoneria, este în parte rezultatul incontestabilei lor capacităţi de a organiza şi conspira. El trebuie totuşi atribuit şi cunoaşterii lor lucide cu privire la esenţa profundă a Revoluţiei, precum şi a priceperii cu care ştiu să folosească legile naturale pentru scopurile lor. Ne referim aici la legile politice, sociologice, psihologice, artistice, economice etc., folosite de revoluţionari pentru a-şi duce la îndeplinire planurile.
În felul acesta, agenţii haosului şi ai subversiunii sunt ca un savant care, în loc să lucreze singur, studiază şi pune în mişcare forţele naturii ce sunt de o mie de ori mai puternice decât acţiunea lui independentă.
În afară de a explica într-o mare măsură succesul Revoluţiei, cele spuse constituie un indiciu important pentru soldaţii Contrarevoluţiei.


















CAPITOLUL  VII


Esenţa Revoluţiei


Acum că am descris în fugă criza Occidentului creştin, este oportun s-o analizăm.

1.      REVOLUŢIA PRIN EXCELENŢĂ

După cum am spus, acest proces critic pe care-l studiem este o revoluţie.

A.    Sensul termenului " Revoluţie"

Dăm acestui termen sensul unei mişcări care urmăreşte să distrugă o putere sau o ordine legitimă şi s-o înlocuiască cu o putere sau o stare de lucruri ilegitimă (intenţionat nu vrem să o numim o ordine de lucruri).

B.     Revoluţia sângeroasă şi nesângeroasă

În acest sens, o revoluţie poate să fie nesângeroasă. Aceea la care ne referim s-a dezvoltat şi continuă să se dezvolte prin tot felul de mijloace. Unele din acestea sunt sângeroase, altele nu. De pildă, cele două războaie mondiale din acest secol, considerate din punctul de vedere al consecinţelor lor cele mai profunde, sunt capitole ale Revoluţiei, şi unele dintre cele mai sângeroase. Pe de altă parte, la toate sau aproape toate naţiunile de astăzi, legislaţia socialistă constituie un progres al Revoluţiei foarte important şi fără vărsare de sânge.

C.     Amploarea acestei Revoluţii

Revoluţia a răsturnat de multe ori autorităţile legitime şi le-a înlocuit cu altele fără nici un titlu de legitimitate. Dar ar fi o greşeală să se creadă că ea constă numai din aceasta. Obiectivul  ei principal nu este distrugerea anumitor drepturi ale persoanelor sau familiilor. Ea vrea mai mult decât atât. Ea doreşte să distrugă o întreagă ordine de lucruri legitimă. Şi "ordinea de lucruri" încă nu spune totul. Este vorba de o viziune a universului şi de un mod de a fi al omului pe care Revoluţia caută să le desfiinţeze, cu scopul de a le înlocui cu altele, radical opuse.

D.    Revoluţia prin excelenţă

În acest sens, prin Revoluţie se înţelege nu doar o revoluţie oarecare, ci Revoluţia.

E.     Distrugerea ordinii prin excelenţă

De fapt, ordinea lucrurilor care este distrusă este Creştinătatea medievală. Acum, acea creştinătate n-a fost o oarecare ordine posibilă, aşa cum ar putea fi multe altele. În împrejurările inerente timpurilor şi locurilor respective, ea era realizarea singurei ordini adevărate printre oameni, anume, Civilizaţia Creştină.
În Enciclica Immortale Dei, Leon al XIII-lea descrie Creştinătatea medievală în aceste cuvinte : "A fost o vreme când filosofia Evangheliei guverna Statele. În acea epocă, influenţa înţelepciunii creştine şi virtutea ei divină au pătruns în legi, în instituţii, în obiceiurile poporului, în toate categoriile şi relaţiile societăţii civile. Pe atunci, Religia instituită de Iisus Hristos, solid întemeiată în gradul de demnitate cuvenit ei, înflorea peste tot, graţie bunăvoinţei Prinţilor şi protecţiei legitime a Magistraţilor. Pe atunci, Preoţia şi Imperiul erau unite printr-o armonie fericită şi printr-un schimb prietenos de bune oficii. Astfel organizată, societatea civilă a dat roade superioare tuturor aşteptărilor, a căror amintire persistă şi va persista, înregistrată aşa cum se află în numeroase documente, pe care nici un şiretlic al adversarilor nu le poate distruge sau umbri"*.
Ceea ce s-a distrus, din secolul al XV-lea până azi, este aşezarea oamenilor şi a lucrurilor potrivit cu doctrina Bisericii, Stăpâna Revelaţiei şi a Legii Naturale. Şi această distrugere a fost în întregime desăvârşită în zilele noastre. Această aşezare a lucrurilor este ordinea prin excelenţă. Ceea ce s-a urmărit să se implanteze este diametral opus acesteia. Aşadar, este Revoluţia prin excelenţă.
Fără îndoială, actuala Revoluţie a avut precursori şi de asemenea prefigurări. De pildă, Arie şi Mohamed au fost prefigurările lui Luther. În diferitele epoci au existat de asemenea utopişti care îşi imaginau în visuri zile foarte asemănătoare cu cele ale Revoluţiei. În fine, în diferite ocazii, au existat oameni sau grupuri de oameni care încercau să realizeze o stare de lucruri similară cu himerele Revoluţiei.
Dar toate aceste visuri, toate aceste prefigurări, nu înseamnă mai nimic în comparaţie cu Revoluţia în a cărei desfăşurare trăim noi acum. Prin radicalismul ei, prin universalitatea ei şi prin marea ei forţă, Revoluţia a pătruns atât de adânc şi se întinde atât de departe încât constituie ceva fără precedent în istorie. Multe minţi pătrunzătoare se întreabă dacă nu cumva am ajuns să trăim timpurile lui Anticrist. De fapt, se pare că nu suntem departe de ele, judecând după cuvintele Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea care a domnit glorios : "Mai mult, vă spunem că, în acest ceas cumplit, când spiritul răului caută prin toate mijloacele să distrugă Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să punem în mişcare toate energiile pentru a o apăra, dacă vreţi să feriţi oraşul vostru de dezastre cu mult mai mari decât acelea provocate de cutremurul de acum cincizeci de ani. Cu cât mai greu ar fi să înalţi sufletele după aceea, odată ce ele au fost separate de Biserică sau înrobite falselor ideologii ale zilelor noastre !"*.





2.      REVOLUŢIE ŞI LEGITIMITATE

A.    Legitimitatea prin excelenţă

În general vorbind, noţiunea de legitimitate este abordată numai în legătură cu dinastiile şi cu guvernele. Potrivit învăţăturilor lui Leon al XIII-lea din Enciclica Au milieu des Sollicitudes*, chestiunea legitimităţii dinastice ori guvernamentale nu poate fi ignorată, deoarece este o chestiune morală extrem de gravă pe care conştiinţele cinstite trebuie să o ia în considerare cu toată atenţia.
Dar conceptul de legitimitate nu se aplică numai la acest fel de probleme.
Există o legitimitate mai înaltă, caracteristică oricărei ordini a lucrurilor, în care se afirmă efectiv Regalitatea Domnului nostru Iisus Hristos, modelul şi izvorul tuturor regalităţilor şi puterilor pământeşti. A lupta pentru o autoritate legitimă este o obligaţie, şi încă una serioasă. Dar legitimitatea celor ce deţin autoritatea trebuie socotită nu doar un bine excelent în sine, ci şi un mijloc de a realiza un bine încă mai înalt, anume legitimitatea întregii ordini sociale, a tuturor instituţiilor şi ambianţelor umane. Şi acest lucru se realizează prin orânduirea tuturor lucrurilor potrivit cu doctrina Bisericii.

B.     Cultură catolică şi civilizaţie

Deci idealul Contrarevoluţiei este să restaureze şi să promoveze cultura şi civilizaţia catolică. Acest enunţ n-ar fi suficient dacă n-ar conţine şi o definiţie a ceea ce înţelegem prin "cultură catolică" şi "civilizaţie catolică". Ştim că termenii "civilizaţie" şi "cultură" sunt folosiţi în multe sensuri diferite. Trebuie să fie cât se poate de clar că nu încercăm să luăm atitudine aici într-o chestiune de terminologie. Ne limităm doar să folosim aceşti termeni ca nişte etichete relativ precise pentru a desemna anumite realităţi. Suntem mai interesaţi în a da o idee exactă despre aceste realităţi decât în a discuta termenii.
Un suflet în starea de har posedă toate virtuţile într-o măsură mai mare sau mai mică. Iluminat de credinţă, el dispune de elementele necesare pentru a-şi forma acea viziune asupra universului care este şi singura adevărată.
Elementul fundamental al culturii catolice este o viziune asupra universului elaborată potrivit cu doctrina Bisericii. Această cultură include nu numai învăţătura, adică deţinerea datelor necesare pentru o astfel de elaborare, ci şi analizarea şi coordonarea acestor date în conformitate cu doctrina catolică. Ea nu se limitează la domeniul teologic, filosofic sau ştiinţific, ci include întreaga cunoaştere umană; ea este reflectată în artă şi implică afirmarea unor valori care impregnează toate aspectele existenţei.
Civilizaţia catolică este structurarea tuturor relaţiilor umane, a tuturor instituţiilor umane şi a statului însuşi potrivit cu doctrina Bisericii.

C.     Caracterul sacral al Civilizaţiei catolice

Se subînţelege că o astfel de ordine a lucrurilor este fundamental sacrală şi implică recunoaşterea tuturor autorităţilor Sfintei Biserici, în special a Suveranului Pontif : o autoritate directă asupra lucrurilor spirituale şi o autoritate indirectă asupra lucrurilor vremelnice, ori de câte ori acestea au de-a face cu salvarea sufletelor.
În realitate, scopul societăţii şi al statului este promovarea vieţii virtuoase în comun. Virtuţile pe care omul este chemat să le practice sunt virtuţile creştine şi prima dintre acestea este iubirea de Dumnezeu. Societatea şi statul au, aşadar, un scop sacral*.
Sigur că Biserica deţine mijloace adecvate pentru a promova salvarea sufletelor. Dar societatea şi statul au mijloace instrumentale pentru acelaşi scop, adică mijloace care, puse în mişcare de un agent mai înalt, produc un efect superior lor înseşi.

D.    Cultura şi civilizaţia prin excelenţă

Din toate acestea este uşor de dedus că atât cultura cât şi civilizaţia catolică sunt cultură prin excelenţă şi civilizaţie prin excelenţă. Este necesar de adăugat că ele nu pot să existe decât la popoarele catolice. Într-adevăr, chiar dacă omul poate să cunoască prin propria lui raţiune principiile Legii Naturale, nu poate să menţină permanent cunoaşterea lor deplină fără Magisterium-ul Bisericii**.din această cauză, un popor care nu practică adevărata Religie, nu poate să pună permanent în aplicare Poruncile***. Date fiind aceste condiţii şi deoarece ordinea socială creştină nu poate exista fără cunoaşterea şi respectarea legii lui Dumnezeu, civilizaţia şi cultura prin excelenţă sunt posibile numai în sânul Bisericii. Într-adevăr, după cum a spus Sfântul Pius al X-lea, civilizaţia "este cu atât mai adevărată, cu atât mai durabilă, cu atât mai fecundă în roade preţioase, cu cât este mai profund creştină; ea este cu atât mai decadentă, spre marea nenorocire a societăţii, cu cât se îndepărtează de la idealul creştin, din această cauză, prin forţa intrinsecă a lucrurilor, Biserica devine de fapt păzitoarea şi de asemenea protectoarea civilizaţiei creştine"*.

E.     Ilegitimitatea prin excelenţă

Dacă acestea constituie ordinea şi legitimitatea, se poate vedea uşor din ce constă Revoluţia. Fiind contrariul acestei Ordini, ea este neorânduială şi ilegitimitate prin excelenţă.

3.      TRUFIE ŞI SENZUALITATE :
VALORILE METAFIZICE ALE REVOLUŢIEI

Două noţiuni, concepute ca valori metafizice, exprimă din plin spiritul Revoluţiei : egalitatea absolută şi libertatea totală. Şi două sunt pasiunile care-i servesc cel mai mult : trufia şi senzualitatea.
Referindu-ne la pasiuni, trebuie să lămurim sensul în care folosim termenul în această lucrare. Ori de câte ori vorbim de pasiuni ca promotoare ale Revoluţiei, ne referim la pasiunile dezordonate; adoptăm acest termen pentru a fi mai concişi şi pentru a ne conforma uzanţei diferiţilor autori spirituali. Potrivit limbajului de toate zilele, includem printre pasiunile dezordonate toate impulsurile spre păcat care există în om ca o consecinţă a întreitei concupiscenţe : a cărnii, a ochilor şi a trufiei vieţii*.

A.    Trufie şi egalitarism

Omul trufaş, supus autorităţii altuia, urăşte, în primul rând, jugul care-l apasă în mod direct.
Într-un al doilea stadiu, omul trufaş urăşte, în general, orice autoritate şi toate jugurile şi, chiar mai mult, urăşte însuşi principiul autorităţii considerat în abstract.
Urând orice autoritate, el urăşte de asemenea orice superioritate, indiferent de ce ordin este.
Şi în toate acestea este o adevărată ură faţă de Dumnezeu (cf. punctului "m" de mai jos).
Această ură de inegalitate merge atât de departe încât, mânate de ea, persoane cu o poziţie înaltă în viaţă ajung să-şi rişte grav acea poziţie şi chiar s-o piardă numai pentru a evita să accepte superioritatea unuia mai suspus.
Mai mult decât atât. La apogeul virulenţei, trufia poate împinge pe cineva să lupte pentru anarhie şi să refuze puterea supremă dacă i-ar fi oferită. Şi numai pentru că simpla existenţă a acelei puteri afirmă implicit principiul autorităţii la care fiecare om ca atare - inclusiv cel trufaş - poate fi supus.
Trufia deci poate să ducă la cel mai radical şi mai total egalitarism.
Acest egalitarism radical şi metafizic are aspecte variate.
a.    Egalitatea între oameni şi Dumnezeu dă naştere la panteism, imanentism şi la toate formele ezoterice ale religiei care urmăresc să-L aşeze pe Dumnezeu într-o relaţie de la egal la egal cu oamenii, cu obiectivul de a-i încununa pe aceştia cu toate proprietăţile divine. Un ateu este un egalitarist care, dorind să evite absurditatea de a afirma că omul este Dumnezeu, cade în altă absurditate afirmând că Dumnezeu nu există. Laicismul este o formă de ateism şi deci o formă de egalitarism. Laicismul susţine că este imposibil de a fi sigur de existenţa lui Dumnezeu. Ca o consecinţă, el afirmă că omul trebuie să acţioneze în sfera temporală ca şi cum Dumnezeu n-ar exista; pe scurt, omul trebuie să acţioneze ca o persoană care L-a detronat pe Dumnezeu.
b.    Egalitatea în sfera ecleziastică :  suprimarea unei preoţii înzestrată cu puterea hirotonirii, a învăţăturii şi a conducerii, sau cel puţin a unei preoţii cu grade ierarhice.
c.    Egalitatea între diferitele religii : toate discriminările religioase sunt un izvor de nemulţumire pentru că nu respectă egalitatea fundamentală a oamenilor. De aceea, diferitele religii trebuie să fie tratate în mod strict egal. A pretinde că o religie este singura adevărată, excluzându-le pe toate celelalte, înseamnă a afirma o superioritate. O asemenea poziţie ar fi opusă smereniei evanghelice şi totodată lipsită de înţelepciune, deoarece ar împiedica accesul la inimile oamenilor.
d.   Egalitatea în sfera politică : suprimarea sau, cel puţin, atenuarea inegalităţilor dintre cei care guvernează şi cei care sunt conduşi. Puterea nu vine de la Dumnezeu, ci de la mase; ele comandă şi guvernul trebuie să asculte. Monarhia şi aristocraţia sunt proscrise ca regimuri intrinsec rele, pentru că sunt antiegalitare. Numai democraţia este considerată a fi legitimă, dreaptă şi evanghelică*.
e.    Egalitatea în structura societăţii : suprimarea claselor, în special a acelora care se perpetuează pe calea eredităţii. Orice influenţă aristocratică trebuie înlăturată, atât în orientarea societăţii cât şi în tonus-ul general al culturii şi al obiceiurilor. Ierarhia naturală care constă în superioritatea muncii intelectuale faţă de munca manuală va dispărea prin eliminarea deosebirii dintre cele două.
f.     Desfiinţarea organismelor intermediare dintre individ şi stat, precum şi eliminarea privilegiilor inerente oricărui organism social. Oricât de mult urăşte absolutismul regal, Revoluţia urăşte încă şi mai mult organismele intermediare şi monarhia organică medievală. Explicaţia este că absolutismul monarhic tinde să-şi aşeze toţi supuşii, chiar şi pe cei de rangul cel mai înalt, la un nivel de egalitate reciprocă. Coborându-i astfel, ea prevesteşte anihilarea individului şi anonimatul care şi-a atins apogeul în marile concentrări urbane ale societăţii socialiste.
Familia ocupă primul loc printre grupurile intermediare care urmează a fi desfiinţate. Atât timp cât Revoluţia nu reuşeşte să o şteargă de pe faţa pământului, ea încearcă să o reducă, să o mutileze şi să o defăimeze în toate chipurile.
g.    Egalitatea economică : nimic nu aparţine nimănui, totul aparţine colectivităţii. Proprietatea particulară e suprimată, la fel şi dreptul fiecăruia la roadele muncii lui şi la alegerea propriei profesiuni.
h.    Egalitatea în aspectele exterioare ale existenţei: varietatea duce uşor la o inegalitate de poziţii. De aceea, varietatea în materie de îmbrăcăminte, locuinţă, mobilier, obiceiuri etc. este redusă cât se poate de mult.
i.      Egalitatea sufletelor : propaganda standardi- zează,  ca să spunem aşa, toate sufletele, prin faptul că le răpeşte particularităţile şi aproape chiar şi orice viaţă individuală. Chiar diferenţele dintre sexe, cu privire la psihologie şi atitudine, tind să fie diminuate cât se poate de mult. Date fiind toate acestea, poporul, care este în esenţă o mare familie de suflete diferite dar în armonie unele cu altele, strânse în jurul unor interese comune, dispare. În locul lui apare masa, cu marele ei suflet colectiv, pustiu, de sclav*.
j.      Egalitatea în toate relaţiile sociale : adică între bătrâni şi tineri, patroni şi angajaţi, profesori şi studenţi, soţ şi soţie, părinţi şi copii etc.
k.    Egalitatea în ordinea internaţională : un stat este format dintr-un popor independent, exercitând o stăpânire absolută peste un teritoriu. De aceea, în dreptul public, suveranitatea este imaginea proprietăţii. Odată ce admitem ideea unui popor cu caracteristici care îl deosebesc de alte popoare şi admitem ideea de suveranitate, suntem inevitabil în prezenţa inegalităţii : de capacitate, de valoare, de număr etc. Odată ce ideea de teritoriu este admisă, avem inegalitatea cantitativă şi calitativă între diferitele spaţii teritoriale. Atunci se înţelege că Revoluţia, care este în mod fundamental egalitară, visează la topirea tuturor raselor, a tuturor popoarelor şi a tuturor statelor într-o singură rasă, un singur popor şi un singur stat (cf. Părţii Întâi, Cap. XI, 3).
l.      Egalitatea între diferitele părţi ale ţării : din aceleaşi motive şi printr-un mecanism similar, Revoluţia tinde să desfiinţeze toate formele sănătoase de regionalism politic, cultural şi de orice fel din interiorul fiecărei ţări.
m.  Egalitarismul şi ura faţă de Dumnezeu : Sfântul Toma arată* că diversitatea creaturilor şi gradarea lor ierarhică sunt bune în ele înseşi, pentru că astfel perfecţiunile Creatorului sunt puse în evidenţă mai strălucitor în tot cuprinsul creaţiei. El spune că Providenţa a instituit inegalitatea între Îngeri**, precum şi între oameni, atât în Paradisul terestru cât şi în această ţară a exilului***. Din această cauză, un univers format din creaturi egale ar fi o lume în care asemănările dintre creaturi şi Creator ar fi fost eliminate, atât cât este posibil. De aceea, a urî, din principiu, orice inegalitate înseamnă să te situezi în mod metafizic împotriva celor mai bune elemente de asemănare dintre Creator şi creaţie. Înseamnă să-l urăşti pe Dumnezeu.
n.    Limitele inegalităţii : din toată această explicaţie doctrinală nu se poate conchide, bineînţeles, că inegalitatea este întotdeauna şi în mod necesar un bine.
Toţi oamenii sunt egali prin fire; ei diferă doar în accidentele lor. Ei au drepturi care decurg din simplul fapt că sunt oameni şi aceste drepturi sunt egale pentru toţi : dreptul la viaţă, la onoare, la suficiente condiţii de existenţă, la muncă, şi deci la proprietate, la întemeierea unei familii şi, mai presus de orice, la cunoaşterea şi practicarea adevăratei Religii. Iar inegalităţile care nu respectă aceste drepturi sunt împotriva ordinii Providenţei. Totuşi, între aceste limite, inegalităţile care rezultă din accidente ca virtutea, talentul, frumuseţea, puterea, familia, tradiţia etc., sunt juste şi în conformitate cu ordinea universală*.

B.     Senzualitate şi liberalism

Alături de trufie, care este generatoarea oricărui egalitarism, se află senzualitatea care, în sensul larg al cuvântului, este cauza liberalismului. În aceste sumbre profunzimi se produce joncţiunea dintre cele două principii metafizice ale Revoluţiei, egalitatea şi libertatea, principii care sunt în contradicţie unul cu altul din atât de multe puncte de vedere.
a.    Ierarhia înăuntrul sufletului : Dumnezeu, care a imprimat semnele ierarhiei în toată creaţia vizibilă şi invizibilă, a făcut aceasta şi în sufletul omenesc. Inteligenţa trebuie să îndrume voinţa şi aceasta din urmă trebuie să conducă sensibilitatea. Ca o consecinţă a păcatului originar, există înăuntrul omului o fricţiune constantă între poftele simţurilor şi voinţa călăuzită de raţiune : "Eu văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii minţii mele"**.
Dar voinţa, ca o regină redusă la guvernarea unor supuşi care mereu încearcă să se revolte, are mijloacele de a ieşi întotdeauna învingătoare… atâta timp cât nu opune rezistenţă harului lui Dumnezeu*.
b.    Egalitarismul înăuntrul sufletului : procesul revoluţionar urmăreşte să realizeze o nivelare generală, dar deseori el se reduce la o uzurpare a funcţiei dominante de către cei care ar trebui să se supună. Transpus la relaţiile dintre puterile sufletului, acest proces nu poate decât să producă tirania lamentabilă a tuturor pasiunilor dezlănţuite asupra unei voinţe slabe şi decăzute şi a unui intelect ignorant. Astfel se întâmplă, în special, atunci când o senzualitate violentă domină toate sentimentele de modestie şi ruşine.
Când Revoluţia proclamă libertatea absolută drept principiu metafizic, ea o face numai ca să justifice cursul liber dat celor mai tiranice pasiuni şi celor mai virulente erori.
c.    Egalitarism şi liberalism : inversiunea de care am vorbit, adică dreptul de a gândi, de a simţi şi de a face tot ce pasiunile neînfrânate îţi cer, este esenţa liberalismului. Aceasta se vădeşte foarte clar în formele cele mai exacerbate ale doctrinei liberale. Oricine le analizează îşi dă seama că liberalismul nu e preocupat de libertatea întru bine. Când este la putere, uşor şi chiar cu bucurie el desparte cât mai mult posibil libertatea de scopul binelui. În schimb, în multe feluri, protejează, favorizează şi dă prestigiu libertăţii întru rău. Prin aceasta el se arată potrivnic civilizaţiei catolice care acordă tot sprijinul şi toată libertatea în favoarea binelui şi limitează răul cât poate de mult.
Acum, această libertate întru rău este tocmai libertatea dată omului atâta timp cât consimte la tirania pasiunilor asupra inteligenţei şi voinţei lui.
În felul acesta, liberalismul este fructul aceluiaşi pom ca şi egalitarismul.
Incidental, prin generarea urii împotriva oricărei autorităţi (cf. punctului A de mai sus), trufia produce o atitudine evident liberală. Şi, din acest punct de vedere, ea trebuie considerată ca un factor activ al liberalismului. Cu toate acestea, când Revoluţia şi-a dat seama că, dacă oamenii sunt lăsaţi liberi, fiind inegali în aptitudini şi în aplicarea lor, libertatea va da naştere la inegalitate, ea a hotărât, din ură pentru inegalitate, să sacrifice libertatea. Aceasta a dat naştere la faza ei socialistă care nu-I nimic altceva decât o etapă. Revoluţia are ca ultim scop realizarea unei stări de lucruri în care libertatea completă va coexista cu egalitatea completă.
Astfel, istoriceşte mişcarea socialistă nu este altceva decât un rafinament al mişcării liberale. Ceea ce-l face pe liberalul autentic să accepte socialismul este tocmai faptul că, sub domnia acestuia, o mie de lucruri bune sau cel puţin inofensive sunt interzise în mod tiranic, în schimb satisfacerea metodică (uneori sub o aparenţă de austeritate) a celor mai rele şi mai violente pasiuni, ca invidia, trândăvia şi desfrâul, este favorizată. Pe de altă parte, liberalul îşi dă seama că extinderea autorităţii regimului socialist nu este altceva decât un mijloc în concordanţă cu logica sistemului, pentru a ajunge la acea anarhie finală, atât de mult dorită.
Astfel, ciocnirile unor liberali naivi sau înapoiaţi cu socialiştii sunt numai episoade superficiale în procesul revoluţionar. Ele sunt neînţelegeri inofensive care nu deranjează nici logica profundă a Revoluţiei, nici marşul ei inexorabil într-o direcţie care, atunci când vezi lucrurile clar, este şi socialistă şi liberală în acelaşi timp.
d.   Generaţia "rock and roll" : procesul revoluţionar înăuntrul sufletului, pe care l-am descris, a produs în generaţia cea mai recentă (şi în special în adolescenţii zilelor noastre care se autohipnotizează cu "rock and roll") o alcătuire a spiritului caracterizată prin spontaneitatea reacţiilor primitive, fără controlul inteligenţei şi fără o participare efectivă a voinţei. Fantezia şi "experienţele trăite şi simţite" predomină asupra analizei metodice a realităţii. Toate acestea sunt, în mare măsură, rezultatul unei pedagogii care reduce aproape la zero rolul logicii şi adevărata formare a voinţei.
e.    Egalitarism, liberalism şi anarhism : potrivit punctelor anterioare (a-d), efervescenţa pasiunilor dezordonate stârneşte ură, pe de o parte, faţă de orice constrângere şi lege şi, pe de altă parte, faţă de orice inegalitate. Astfel, această efervescenţă duce la concepţia utopică a "anarhismului" marxist, prin care o umanitate evoluată, trăind într-o societate fără clase şi fără nici p formă de guvernământ, ar putea să se bucure de o ordine perfectă şi de cea mai deplină libertate fără ca să apară de aici vreo inegalitate. După cum se vede, este în acelaşi timp idealul cel mai liberal şi cel mai egalitarist care se poate imagina.
De fapt, utopia anarhică a marxismului constă dintr-o stare de lucruri în care personalitatea umană ar fi realizat un progres atât de mare încât s-ar putea dezvolta în mod liber într-o societate fără stat şi fără guvern.
Acea societate, deşi lipsită de orice guvernământ, ar urma să trăiască într-o ordine perfectă. Producţia economică ar fi organizată şi cât se poate de dezvoltată, iar deosebirea dintre munca intelectuală şi cea manuală ar fi un lucru din trecut. Un proces selectiv, încă nedeterminat, ar urma să-I ducă pe cei capabili la conducerea economiei fără ca din aceasta să rezulte constituirea unor clase.
Acestea din urmă ar fi singurele şi neînsemnatele rămăşiţe ale inegalităţii. Dar, întrucât această societate comunistă, anarhică, nu este capătul istoriei, pare legitim de presupus că aceste rămăşiţe ar fi desfiinţate într-o evoluţie mai îndepărtată.




















CAPITOLUL  VIII


Inteligenţa, voinţa şi sensibilitatea
în determinarea faptelor umane


Consideraţiile anterioare necesită o dezvoltare care să explice rolul inteligenţei, al voinţei şi al sensibilităţii în relaţiile dintre eroare şi pasiune.
Ar putea să pară că susţinem că fiecare eroare este concepută de inteligenţă ca să justifice nişte pasiuni haotice. Astfel, moralistul care susţine o maximă liberală, ar fi întotdeauna îndemnat de o tendinţă liberală. Nu credem asta. Se poate întâmpla ca moralistul să ajungă la o concluzie liberală dintr-o simplă slăbiciune a inteligenţei afectată de păcatul originar.
Într-un astfel de caz, avem oare neapărat de a face cu o vină morală, de altă natură, indiferenţa, de pildă ? Aceasta-i o chestiune străină de studiul nostru.
Noi susţinem însă că, istoriceşte, Revoluţia îşi are originea într-o foarte violentă fermentaţie a pasiunilor. Şi suntem departe de a nega marele rol al erorilor doctrinare în acest proces.
Autori de mare valoare, cum sunt de Maistre, de Bonald, Donoso Cortes şi atâţia alţii, au întreprins multe studii asupra acestor erori şi asupra modului în care ele decurg una din alta, din secolul XV în secolul XVI şi aşa mai departe, până în secolul XX.
Ni se pare totuşi deosebit de nimerit să punem în evidenţă importanţa factorilor "pasionali" şi influenţa lor în aspectele strict ideologice ale procesului revoluţionar în care ne aflăm. Căci, după cum vedem, atenţia oamenilor zăboveşte numai superficial asupra acestui punct, dând naştere astfel unei viziuni incomplete asupra Revoluţiei. Ca o consecinţă, aceasta duce la adoptarea unor metode contrarevoluţionare inadecvate.
Cât despre modul în care pot influenţa ideile, este ceva de adăugat aici.

1.      NATURĂ CĂZUTĂ, HAR ŞI VOINŢĂ LIBERĂ

Numai prin puterile naturii lui, omul poate să cunoască multe adevăruri şi să practice diferite virtuţi. Totuşi, fără ajutorul harului nu-i este cu putinţă să persiste susţinut în cunoaşterea şi aplicarea tuturor poruncilor (cf. Părţii Întâi, Cap. VII, 2 D).
Aceasta înseamnă că în fiecare om căzut există totdeauna o slăbire a inteligenţei şi o primă tendinţă, premergătoare oricărui raţionament, care-l aţâţă să se revolte împotriva legii. (Donoso Cortes dă o amplă dezvoltare acestui adevăr*, într-o direcţie foarte strâns înrudită cu prezenta lucrare).

2.      GERMENUL REVOLUŢIEI

Tendinţa fundamentală spre revoltă poate primi la un moment dat consimţământul voinţei libere. Omul căzut păcătuieşte astfel prin călcarea unei porunci sau a alteia. Dar revolta lui poate merge şi mai departe, ajungând chiar până la o ură mai mult sau mai puţin mărturisită faţă de însăşi ordinea morală în ansamblul ei. Această ură, revoluţionară în esenţă, poate genera erori doctrinare şi poate duce la afirmarea conştientă şi explicită a unor principii contrare legii morale şi doctrinei revelate ca atare, ceea ce constituie un păcat împotriva Sfântului Duh.
Când această ură a început să dirijeze cele mai profunde tendinţe din istoria Occidentului, atunci a început Revoluţia, al cărei proces se desfăşoară astăzi şi ale cărei erori doctrinare poartă amprenta viguroasă a acestei uri. Ea este cauza cea mai activă a marii apostazii din timpurile noastre. Prin natura ei, ea este ceva ce nu poate fi redus simplu la un sistem doctrinar; este pasiune în dezordine în cel mai înalt grad de exacerbare.
Cum se poate vedea uşor, o astfel de afirmaţie în legătură cu această Revoluţie anume nu înseamnă a spune că la rădăcina fiecărei erori este totdeauna o pasiune în dezordine.
Şi de asemenea nu înseamnă a nega că, de multe ori, eroarea a fost aceea care a dezlănţuit pasiunile în dezordine în câte un suflet ori grup social.
Noi afirmăm doar că procesul revoluţionar, în ansamblul său, ca şi în episoadele lui principale, şi-a avut germenul cel mai activ şi mai profund în neînfrânarea pasiunilor.

3.      REVOLUŢIE ŞI REA CREDINŢĂ

Cineva ar putea ridica următoarea obiecţie : Dacă pasiunile sunt de aşa mare importanţă în procesul revoluţionar, victimele lor ar urma să fie totdeauna de rea credinţă, cel puţin într-o oarecare măsură. De pildă, dacă Protestantismul este un copil al Revoluţiei, este fiecare protestant de rea credinţă ? Nu este aceasta în contradicţie cu doctrina Bisericii care admite că pot exista suflete de bună credinţă în alte religii ?
Este clar că o persoană de bună credinţă şi înzestrată cu un spirit fundamental contrarevoluţionar poate fi prinsă în mreaja sofismelor revoluţionare (fie ele de natură religioasă, filosofică, politică sau de orice alt fel) din cauza invincibilei ignoranţe. Astfel de persoane nu sunt în greşeală.
Mutatis mutandis, se poate spune acelaşi lucru despre cei ce susţin doctrina Revoluţiei într-un aspect sau altul, limitat, din cauza unui involuntar lapsus al inteligenţei.
Dar dacă cineva participă la spiritul Revoluţiei însufleţit de pasiunile în dezordine inerente acestuia, răspunsul trebuie să fie diferit.
Un astfel de revoluţionar poate fi convins de perfecţiunea maximelor lui subversive. El deci nu va fi nesincer, dar va fi vinovat de eroarea în care a căzut.
De asemenea, se poate întâmpla ca un revoluţionar să susţină o doctrină de care nu este convins sau despre care are o convingere incompletă.
În acest caz, el va fi parţial sau total nesincer…
În această privinţă ni se pare aproape inutil să subliniem că, atunci când afirmăm că doctrina lui Marx se află implicit conţinută în negările Pseudoreformei şi ale Revoluţiei franceze, nu vrem să spunem prin aceasta că adepţii acestor două mişcări erau marxişti conştienţi mai înainte ca doctrina lui Marx să fi fost scrisă şi că, ascunzându-şi opiniile, ei ar fi fost ipocriţi.
Dreapta aşezare a puterilor sufleteşti şi, prin urmare, o mai mare luciditate a inteligenţei, iluminată de har şi îndrumată de Magisterium-ul Bisericii, sunt proprii virtuţii creştine. Datorită acestui simplu fapt, fiecare Sfânt este un model de echilibru şi imparţialitate. Obiectivitatea judecăţilor lui şi ferma orientare a voinţei lui înspre bine nu sunt nici măcar vag slăbite de suflul veninos al pasiunilor dezordonate.
Din contră, în măsura în care un om scade în virtute şi se dăruieşte jocului acestor pasiuni, obiectivitatea lui în raport cu tot ceea ce este legat de aceste pasiuni se micşorează. Într-un mod aparte, această obiectivitate se tulbură în privinţa judecăţilor pe care omul şi le formează despre sine.
De aceea, în fiecare caz concret, este un secret al lui Dumnezeu în ce măsură un revoluţionar al "marşului lent" din secolul al XVI-lea sau al XVIII-lea, orbit de spiritul Revoluţiei, şi-a dat seama de sensul profund şi de consecinţele ultime ale doctrinei lui.
În orice caz, ipoteza că ei ar fi fost în mod conştient marxişti este cu totul exclusă.












CAPITOLUL  IX


"Semicontrarevoluţionarul" este de asemenea
un fiu al Revoluţiei


Tot ce s-a spus mai înainte creează premisele pentru o observaţie de importanţă practică. Unele spirite marcate de această Revoluţie interioară pot să păstreze o atitudine contrarevoluţionară într-o privinţă sau alta, printr-un concurs oarecare de împrejurări, cum ar fi o educaţie într-o atmosferă puternic tradiţională şi morală (cf. Părţii Întâi, Cap. VI, 5 A).
Cu toate acestea, spiritul Revoluţiei se va fi întronat în mentalitatea acestor "semicontrarevoluţionari". Şi dacă la un popor anume, majoritatea se află într-o astfel de stare sufletească, Revoluţia va fi de neînăbuşit în acel popor atât timp cât această situaţie nu se schimbă.
Aşadar, ca o consecinţă a unităţii Revoluţiei, contrarevoluţionar autentic poate fi numai acela care este în întregime astfel.
Situaţia " semicontrarevoluţionarilor", în ale căror suflete idolul Revoluţiei a început să se clatine, este oarecum diferită. Acest subiect îl tratăm în Partea a Doua, Cap. XII, 10.







CAPITOLUL  X


Cultură, artă şi ambianţe în Revoluţie


Am descris deja complexitatea şi amploarea procesului revoluţionar în cele mai profunde ascunzişuri ale sufletelor şi deci în mentalitatea popoarelor. Acestea fiind spuse, este mai uşor acum să arătăm toată importanţa culturii, a artei şi a ambianţelor în marşul Revoluţiei.

1.      CULTURA

Tendinţele în dezordine încearcă să-şi afirme dreptul de cetate. Ideile revoluţionare, care izvorăsc din tendinţe, le aprovizionează cu mijloacele necesare pentru a-şi impune acest drept în ochii unei persoane date şi în ai altora.
Aceste idei îl ajută pe revoluţionar să clatine convingerile sincere ale oamenilor şi astfel să dezlănţuie sau să agraveze revolta pasiunilor în ei. Ele servesc drept inspiraţie şi model pentru instituţiile produse de Revoluţie. Aceste idei pot fi găsite în cele mai variate ramuri ale ştiinţei sau culturii, în măsura în care acestea din urmă nu pot să nu se implice, cel puţin indirect, în lupta dintre Revoluţie şi Contrarevoluţie.


2.      ARTELE

Cu privire la arte, trebuie să observăm mai întâi, că Dumnezeu a stabilit relaţii minunate şi misterioase între anumite forme, culori, sunete, arome, gusturi şi anumite stări sufleteşti. Aşa stând lucrurile, este evident că mentalităţile pot fi profund influenţate prin intermediul artelor şi astfel persoane, familii şi popoare pot fi induse într-o stare de spirit profund revoluţionară. Este destul să amintim analogia dintre spiritul Revoluţiei franceze şi modele care s-au ivit în decursul ei. Ar fi suficient de asemenea să ne gândim la analogia dintre efervescenţa revoluţionară de astăzi şi extravaganţele contemporane din aşa-numitele stiluri şi şcoli artistice avansate.

3.      AMBIANŢELE

Ambianţele pot favoriza obiceiuri bune sau rele. În măsura în care le favorizează pe cele bune, ambianţele pot constitui admirabile bariere de reacţie împotriva Revoluţiei, ori cel puţin bariere de inerţie, servindu-se de tot ceea ce este în concordanţă cu obiceiurile sănătoase. În măsura în care ambianţele favorizează obiceiuri rele, ele pot transmite sufletelor îngrozitoarele toxine şi energii ale spiritului revoluţionar.

4.      ROLUL ISTORIC AL ARTELOR ŞI
     AMBIANŢELOR ÎN PROCESUL REVOLUŢIONAR

Din acest motiv, trebuie să recunoaştem efectiv că democratizarea generală a obiceiurilor şi a stilurilor de viaţă a fost dusă până la extremele unei vulgarităţi sistematice şi crescânde. În privinţa aceasta, un alt factor care trebuie recunoscut este efectul de proletarizare determinat de o anumită artă modernă. Aceşti doi factori au contribuit împreună la triumful egalitarismului tot atât de mult sau mai mult decât implantarea anumitor legi ori a anumitor instituţii fundamental politice.
De asemenea, este necesar să recunoaştem că acela, de pildă, care ar reuşi să pună capăt filmelor agnostice şi amorale din cinematografe sau televiziune, ar face mult mai mult pentru Contrarevoluţie decât dacă ar pricinui căderea unui cabinet de stânga în rutina unui regim parlamentar.





















CAPITOLUL  XI


Revoluţia, păcatul şi răscumpărarea :
utopia revoluţionară


Dintre multiplele aspecte ale Revoluţiei este important a scoate în relief faptul că ea-şi convinge copiii să subestimeze sau să nege noţiunile de bine şi rău, păcatul originar şi Răscumpărarea.

1.      REVOLUŢIA NEAGĂ PĂCATUL ŞI RĂSCUMPĂRAREA

După cum am văzut, revoluţia este fiica păcatului. Dar dacă ar fi să recunoască acest fapt, s-ar demasca ea însăşi şi s-ar întoarce împotriva propriei ei cauze.
Astfel se explică de ce Revoluţia tinde nu numai să treacă sub tăcere rădăcina păcatului din care a încolţit, ci şi să nege însăşi noţiunea de păcat. Ea face asta prin negarea radicală atât a vinei originare cât şi a celei actuale. Aceasta se realizează cu precădere prin :
-          Sisteme filosofice sau juridice care neagă validitatea şi existenţa oricărei legi morale, ori îi atribuie acesteia temeliile ridicole şi sterile ale laicismului.
-          Miile de maşinaţii ale propagandei care creează în mulţimi o stare de spirit ce ignoră moralitatea, fără a afirma direct că ea nu există. Toată veneraţia cuvenită virtuţii este acordată unor idoli ca : aurul, munca, randamentul, succesul, securitatea, sănătatea, frumuseţea fizică, forţa musculară, plăcerea simţurilor etc.
-          Revoluţia distruge în omul contemporan însăşi noţiunea de păcat şi chiar deosebirea dintre bine şi rău. Şi, ipso facto, ea neagă Răscumpărarea prin Domnul nostru Iisus Hristos, care, în lipsa păcatului, devine de neînţeles şi pierde orice legătură logică cu istoria şi cu viaţa.

2.      EXEMPLIFICARE ISTORICĂ :
NEGAREA PĂCATULUI ORIGINAR ÎN LIBERALISM ŞI SOCIALISM

În fiecare din fazele ei, Revoluţia a căutat să subestimeze păcatul ori să-l nege complet.

A.    Concepţia imaculată despre individ

În faza ei liberală şi individualistă, Revoluţia a propovăduit că omul este înzestrat cu o raţiune infailibilă, o voinţă tare şi pasiuni fără nici o dezordine. De aici s-a născut o concepţie despre ordinea umană în care individul, considerat o fiinţă perfectă, era totul şi Statul nimic, ori aproape nimic, un rău necesar… provizoriu necesar, poate. Aceasta a fost perioada în care se credea că singura cauză a tuturor erorilor şi crimelor era ignoranţa. A deschide şcoli însemna a închide închisori. Dogma de bază a acestor iluzii era concepţia imaculată despre individ.
În decursul acestei faze, liberalul a căutat să se apere împotriva posibilei tiranii a Statului şi să prevină formarea clicilor care ar lua conducerea afacerilor publice de la el. În această apărare, armele importante ale liberalilor au fost libertăţile politice şi sufragiul universal.

B.     Concepţia imaculată despre mase şi despre Stat

Falsitatea acestei concepţii devenise deja evidentă, cel puţin în parte, în ultimul secol. Dar Revoluţia nu s-a retras. În loc de a-şi recunoaşte greşeala, a înlocuit-o cu alta. Această nouă greşeală a fost concepţia imaculată despre mase şi despre Stat. Indivizii sunt înclinaţi spre egoism şi pot greşi, dar masele au întotdeauna dreptate şi nu se lasă niciodată conduse de pasiuni. Ele au ca impecabil mijloc de acţiune Statul. Mijlocul lor infailibil de expresie este sufragiul universal, din care provin parlamentele îmbibate cu gândire socialistă, sau voinţa tare a unui dictator carismatic care întotdeauna călăuzeşte masele spre realizarea propriei lor voinţe.

3.      RĂSCUMPĂRAREA PRIN ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ:
UTOPIA REVOLUŢIONARĂ

Într-un fel sau altul, punându-şi încrederea totală în individul singur, în mase ori în Stat, cel în care Revoluţia se încrede este omul. Odată ce a devenit autonom prin ştiinţă şi tehnologie, el îşi poate rezolva toate problemele, eliminând suferinţa, sărăcia, ignoranţa, insecuritatea şi, în rezumat, tot ce numim efectele păcatului originar sau actual.
Utopia spre care ne conduce Revoluţia este o lume în care diferitele patrii vor fi unificate într-o Republică universală şi astfel reduse la nişte simple etichete geografice. Va fi o lume fără inegalităţi sociale sau economice. va fi condusă de ştiinţă şi tehnică, de propagandă şi psihologie, în aşa fel încât să realizeze fericirea definitivă a omului fără ajutorul supranaturalului. Aceasta este utopia spre care ne călăuzeşte Revoluţia.
În acea lume, Răscumpărarea prin Domnul nostru Iisus Hristos n-are nici un rost pentru că omul va fi învins răul prin ştiinţă şi va fi transformat pământul într-un "rai" încântător datorită tehnicii. Şi el va nădăjdui să biruie moartea printr-o nedefinită prelungire a vieţii.























CAPITOLUL  XII


Caracterul pacifist şi antimilitarist al Revoluţiei


Ceea ce a fost explicat în capitolul anterior face să se înţeleagă uşor caracterul pacifist, deci antimilitarist, al Revoluţiei.

1.      ŞTIINŢA VA DESFIINŢA RĂZBOAIELE, FORŢELE ARMATE ŞI POLIŢIA

În paradisul tehnic al Revoluţiei, pacea trebuie să fie veşnică. Aceasta pentru că ştiinţa demonstrează că războiul este un rău şi tehnica reuşeşte să evite toate cauzele războiului.
De aici rezultă o incompatibilitate fundamentală între Revoluţie şi forţele armate care vor trebui să fie în întregime desfiinţate. În Republica Universală va fi numai o forţă poliţienească, până când progresele ştiinţei şi ale tehnologiei vor fi terminat de eliminat crima.

2.      INCOMPATIBILITATEA DOCTRINARĂ DINTRE REVOLUŢIE ŞI UNIFORMĂ

Prin simpla ei prezenţă, uniforma afirmă implicit nişte adevăruri care, deşi puţin cam generice, sunt incontestabil de natură contrarevoluţionară :
-          Existenţa unor valori care sunt mai mari decât viaţa însăşi şi pentru care trebuie să mori. Aceasta este împotriva mentalităţii socialiste, întocmită în întregime din oroare pentru risc şi suferinţă, din adoraţie pentru securitate şi un suprem ataşament faţă de viaţa pământească.
-          Existenţa moralităţii, deoarece poziţia militară este complet întemeiată pe ideea de onoare, de forţă pusă în slujba binelui şi întoarsă împotriva răului etc.

3.      "TEMPERAMENTUL" REVOLUŢIEI ESTE CONTRAR VIEŢII MILITARE

În cele din urmă, există o antipatie "temperamentală" între Revoluţie şi spiritul militar. Atât timp cât nu are toate frânele în mâinile ei, Revoluţia este limbută, declamatorie şi înclinată spre intrigi. Soluţionarea problemelor direct, drastic şi cinstit, în mod milităresc, este neplăcută pentru ceea ce am putea numi temperamentul prezent al Revoluţiei. Accentuăm "prezent" pentru a sublinia faza în care ea se găseşte printre noi, pentru că nu există nimic mai despotic şi crud decât atunci când Revoluţia este atotputernică. În privinţa aceasta, Rusia este un exemplu elocvent. Dar chiar şi aici diferenţa continuă să existe, întrucât spiritul militar este cu totul diferit de cel al călăului.

După ce am analizat astfel utopia revoluţionară în diferitele ei aspecte, considerăm încheiat studiul Revoluţiei.











CONTRAREVOLUŢIA

 




CAPITOLUL  I


Contrarevoluţie şi reacţie


1.      CONTRAREVOLUŢIA : O LUPTĂ SPECIFICĂ ŞI DIRECTĂ ÎMPOTRIVA REVOLUŢIEI

Dacă aceasta este Revoluţia, ce este Contrarevoluţia? Odată ce termenul este golit de implicaţiile denaturate şi mai mult sau mai puţin demagogice care i-au fost adăugate în limbajul curent, Contrarevoluţia este, în sensul literal al cuvântului, o "re-acţie". Cu alte cuvinte, este o acţiune îndreptată împotriva altei acţiuni. Ea este în acelaşi raport cu Revoluţia cum este, de pildă, Contrareforma cu Pseudoreforma.

2.      NOBLEŢEA ACESTEI REACŢII

Din acest caracter al reacţiei derivă toată nobleţea şi importanţa Contrarevoluţiei. Într-adevăr, dacă revoluţia ne ucide, nu este nimic mai indispensabil decât o reacţie care urmăreşte s-o zdrobească. A fi principial împotriva unei reacţii contrarevoluţionare este totuna cu a dori să predai lumea în stăpânirea revoluţiei.



3.      O REACŢIE CARE ESTE ÎNDREPTATĂ ŞI ÎMPOTRIVA ADVERSARILOR DE ASTĂZI

Trebuie adăugat că aşa numita Contrarevoluţie nu este şi nu poate fi o mişcare aeriană care se luptă cu fantome. Ea trebuie să fie Contrarevoluţia secolului XX, dusă împotriva Revoluţiei, aşa cum este ea astăzi. De aceea, Contrarevoluţia trebuie îndreptată împotriva pasiunilor revoluţionare, aşa cum se agită azi, împotriva ideilor revoluţionare, după cum sunt formulate ele astăzi, împotriva ambianţelor revoluţionare, aşa cum se prezintă ele astăzi, împotriva artei şi culturii revoluţionare, aşa cum sunt ele acum, împotriva curentelor de opinie şi împotriva oamenilor care, indiferent la ce nivel, sunt în prezent cei mai activi promotori ai revoluţiei. Contrarevoluţia nu este, aşadar, o simplă examinare retrospectivă a relelor pricinuite de revoluţie în trecut, ci un efort de a-i stăvili cursul în prezent.

4.      MODERNITATEA ŞI INTEGRITATEA
CONTRAREVOLUŢIEI

Modernitatea Contrarevoluţiei nu constă în a închide ochii înaintea revoluţiei, nici în a face un pact cu ea, fie şi de proporţii neînsemnate. Dimpotrivă, Contrarevoluţia constă în a cunoaşte Revoluţia atât în esenţa ei invariabilă cât şi în accidentele ei contemporane atât de relevante, şi în combaterea ambelor în mod inteligent, abil şi sistematic, prin toate mijloacele legale, utilizând cooperarea fiecărui copil al luminii.



CAPITOLUL  II


Reacţie şi imobilism istoric


1.      CE TREBUIE RESTAURAT

Dacă Revoluţia este dezordine, Contrarevoluţia este restaurarea ordinii. Şi noi înţelegem prin Ordine pacea lui Hristos în Domnia lui Hristos, cu alte cuvinte, Civilizaţia Creştină, austeră şi ierarhică, fundamental sacrală, antiegalitară şi antiliberală.

2.      CE TREBUIE INOVAT

Oricum, prin forţa legii istorice, potrivit căreia nu există imobilism în lucrurile pământeşti, Ordinea născută din Contrarevoluţie trebuie să aibă propriile ei caracteristici care o vor face diferită de Ordinea care a existat înainte de Revoluţie. Fără îndoială, această afirmaţie nu se referă la principii, cu la accidente, dar aceste accidente sunt atât de importante încât merită să fie menţionate.
Deoarece este imposibil pentru noi să aprofundăm această problemă în amănunt, lăsaţi-ne să spunem simplu că, în general, când o fractură sau o leziune apare în organism, zona de restabilire sau însănătoşire este indicată prin dispozitive speciale, de protecţie. Aceasta este grija iubitoare a Providenţei care lucrează prin cauze secundare împotriva posibilităţii unui nou dezastru. Este ceea ce se observă la un os rupt, a cărui restabilire se face printr-o consolidare chiar în zona fracturii, ori la o cicatrice a ţesutului. Aceasta este o imagine materială a unui fapt analog care are loc în ordinea spirituală. Ca regulă generală, un păcătos care se îndreaptă cu adevărat are mai mare oroare de păcat decât a avut în anii cei mai buni dinainte de cădere. Aceasta este istoria Sfinţilor penitenţi. Tot aşa Biserica, după fiecare încercare dureroasă, se ridică înarmată special împotriva răului care a încercat s-o doboare. Un exemplu tipic în această privinţă este Contrareforma.
În virtutea acestei legi, Ordinea care va izvorî din Contrarevoluţie va trebui să strălucească, chiar mai mult decât cea din Evul Mediu, în cele trei puncte principale în care a fost rănită de Revoluţie :
-          Un respect profund pentru drepturile Bisericii şi ale Papalităţii, şi sacralizarea valorilor vieţii temporale în cel mai înalt grad posibil, toate acestea ca reacţie la laicism, interconfesionalism, ateism şi consecinţele lor respective.
-          Un spirit al ierarhiei, marcând toate aspectele societăţii, ale Statului, culturii şi vieţii, ca reacţie la metafizica egalitară a Revoluţiei.
-          Un zel în detectarea şi combaterea răului în formele lui embrionare sau mascate, denunţându-l cu silă şi cu o notă infamantă, şi pedepsindu-l cu fermitate dârză în toate manifestările lui, mai ales în cele care jignesc dreapta credinţă şi puritatea datinilor, toate acestea ca reacţie la metafizica liberală a Revoluţiei şi la tendinţa ei de a da frâu liber şi protecţie răului.





CAPITOLUL  III


Contrarevoluţia şi dorinţa de noutate


Tendinţa atâtor contemporani de-ai noştri, copii ai Revoluţiei, este de a iubi prezentul fără restricţie, de a adora viitorul şi de a condamna necondiţionat trecutul la dispreţ şi la ură. Această tendinţă dă naştere la  o seamă de neînţelegeri în privinţa Contrarevoluţiei cărora este necesar să li se pună capăt. Mai întâi de toate, multe persoane au impresia că, prin caracterul ei tradiţionalist şi conservator, Contrarevoluţia este un duşman înnăscut al progresului uman.

1.      CONTRAREVOLUŢIA ESTE TRADIŢIONALISTĂ

A.    Motivul

După cum s-a văzut, Contrarevoluţia este un efort care s-a dezvoltat în funcţie de Revoluţie. Această Revoluţie este constant îndreptată împotriva unei întregi moşteniri de instituţii creştine, doctrine, moduri de a vedea, de a simţi şi de a gândi, primite de noi de la strămoşii noştri şi încă nedesfiinţate în întregime până acum. Contrarevoluţia este, aşadar, apărătoarea tradiţiilor creştine.

B.     Feştila care încă fumegă

Revoluţia atacă Civilizaţia Creştină într-un mod oarecum asemănător cu acela al unui anumit copac din pădurea braziliană. Acest copac este smochinul sălbatic (Urostigma olearia) care creşte pe trunchiul altui copac, încercuindu-l complet, strângându-l şi distrugându-l. în "moderatele" ei curente de viteză lentă, Revoluţia se apropie de Civilizaţia Creştină pentru a se încolăci complet în jurul ei şi a o ucide. Ne găsim într-o perioadă în care acest straniu fenomen de distrugere încă nu s-a încheiat. Cu alte cuvinte, suntem în situaţia hibridă în care ceea ce am numi rămăşiţele pământeşti ale Civilizaţiei Creştine, plus mireasma şi acţiunea îndepărtată a multor tradiţii, numai recent desfiinţate dar încă vii în memoria oamenilor, coexistă cu multe instituţii şi obiceiuri revoluţionare.
Confruntaţi cu această luptă între o splendidă tradiţie creştină, în care pulsul vieţii încă bate, şi o acţiune revoluţionară inspirată de mania noutăţii, la care Leon al XIII-lea s-a referit în cuvintele de început ale Enciclicei Rerum Novarum, este firesc ca adevăratul contrarevoluţionar să fie un apărător înnăscut al tezaurului bunelor tradiţii. Pentru că acestea sunt valorile trecutului creştin încă existent şi sunt exact cele ce trebuie salvate. În acest sens, contrarevoluţionarul procedează ca Mântuitorul nostru care n-a venit să stingă feştila fumegândă şi nici să frângă trestia strivită*. De aceea, plin de iubire, el trebuie să încerce a salva toate aceste tradiţii creştine. O acţiune contrarevoluţionară este, în esenţă, o acţiune tradiţionalistă.

C.     Falsul tradiţionalism

Spiritul tradiţionalist al Contrarevoluţiei nu are nimic în comun cu tradiţionalismul fals şi îngust, care conservă anumite rituri, stiluri sau obiceiuri din simplă iubire pentru forme vechi şi fără nici o consideraţie faţă de doctrina care le-a dat naştere. Acesta ar fi un fel de arheologism şi nu un tradiţionalism sănătos şi viu.

2.      CONTRAREVOLUŢIA ESTE CONSERVATOARE

Este Contrarevoluţia conservatoare ? Într-un sens da, şi încă în mod profund. În alt sens, nu, şi de asemenea în mod profund.
Dacă este vorba de a păstra ceva din prezent care este bun şi merită să dăinuiască, Contrarevoluţia este conservatoare. Dar aceasta nu înseamnă perpetuarea situaţiei hibride în care ne aflăm. Nu este în intenţia noastră de a opri procesul revoluţionar în această fază, ca să ne menţinem imobili ca o statuie de sare la marginea cursului istoriei şi a timpului. Nu dorim să îmbrăţişăm deopotrivă binele şi răul veacului nostru şi astfel să realizăm o coexistenţă perpetuă şi armonioasă a binelui şi răului. Dacă este vorba de a perpetua această situaţie hibridă prin aceste mijloace, Contrarevoluţia nu este şi nici nu poate fi conservatoare.




3.      CONTRAREVOLUŢIA ESTE CONDIŢIA ESENŢIALĂ A PROGRESULUI ADEVĂRAT

Favorizează Contrarevoluţia progresul ? Da, dacă progresul este autentic. Şi nu, dacă el reprezintă marşul spre realizarea utopiei revoluţionare.
Considerat în aspectul lui material, adevăratul progres constă în exploatarea legitimă a forţelor naturii în conformitate cu legea lui Dumnezeu şi pentru folosul omului. Din acest motiv, Contrarevoluţia nu pactizează cu tehnicismul hipertrofiat de astăzi, nici cu adorarea inovaţiilor, vitezelor şi maşinilor, nici cu deplorabila tendinţă de a organiza societatea umană într-un mod mecanic. Acestea sunt excese pe care Pius al XII-lea le-a condamnat profund şi categoric*.
Şi, fiindcă veni vorba, progresul material al unui popor nu este elementul principal al progresului înţeles în sens creştin, care constă, mai presus de orice, în dezvoltarea deplină a tuturor puterilor sufleteşti şi în ascensiunea omului spre perfecţiune morală. O concepţie contrarevoluţionară despre progres presupune, aşadar, predominarea valorilor spirituale asupra considerentelor materiale. Ca urmare, este specific Contrarevoluţiei să promoveze în indivizi şi în mase un respect mult mai mare pentru tot ce este legat de adevărata Religie, adevărata filosofie, adevărata artă şi adevărata literatură, decât pentru ceea ce este legat de binele trupului şi exploatarea materiei.
În sfârşit, este necesar să indicăm clar diferenţa dintre concepţiile revoluţionare şi contrarevoluţionare despre progres. În privinţa aceasta, este important de a observa că pentru contrarevoluţionar lumea va fi întotdeauna o vale a lacrimilor şi o cale de trecere spre Cer. Pentru revoluţionar, pe de altă parte, progresul trebuie să facă din pământ un paradis în care omul trăieşte fericit fără să se gândească la eternitate.
Din chiar noţiunea de progres legitim, se poate vedea că procesul Revoluţiei este opus acestuia.
Deci, în felul acesta, Contrarevoluţia este o condiţie esenţială pentru păstrarea dezvoltării normale a adevăratului progres şi înfrângerea utopiei revoluţionare care are numai aparenţele iluzorii ale progresului.






















CAPITOLUL  IV


Ce este un contrarevoluţionar ?


Se poate răspunde întrebării de mai sus în două feluri:

1.      ÎN STARE EFECTIVĂ

Existând în act, contrarevoluţionarul este acela care :
-          Cunoaşte Revoluţia, ordinea şi Contrarevoluţia în spiritele, doctrinele şi metodele lor respective.
-          Iubeşte Contrarevoluţia şi Ordinea creştină şi urăşte Revoluţia şi "antiordinea".
-          Face din această iubire şi din această ură axa în jurul căreia se învârt toate ideile, preferinţele şi activităţile lui.
Fără îndoială, această atitudine sufletească nu cere o educaţie înaltă. Sfânta Ioana d'Arc n-a fost teolog, dar şi-a surprins judecătorii prin profunzimea teologică a gândirii ei. Tot aşa, cei mai buni soldaţi ai Contrarevoluţiei au fost de multe ori simpli ţărani din Navarra, de pildă, din La Vendée sau din Tirol, însufleţiţi de o admirabilă înţelegere a spiritului şi a obiectivelor ei.




2.      ÎN STARE POTENŢIALĂ

În stare potenţială, contrarevoluţionarii sunt aceia care din nebăgare de seamă ori din alt motiv de circumstanţă, împărtăşesc unele opinii şi sentimente ale revoluţionarilor, dar fără ca adâncul personalităţii lor să fie afectat de spiritul Revoluţie. O dată alertate, luminate şi călăuzite, aceste persoane adoptă cu uşurinţă o poziţie contrarevoluţionară. Prin acest fapt ele se deosebesc de "semicontrarevoluţionarii" despre care am vorbit mai înainte (Partea Întâi, Cap. IX).






















CAPITOLUL  V


Tacticile Contrarevoluţiei


Tacticile contrarevoluţiei pot fi studiate la persoane, grupuri sau curente de opinii în raport cu trei tipuri de mentalitate : contrarevoluţionarul efectiv, contrarevolu- ţionarul potenţial şi revoluţionarul.

1.      ÎN RAPORT CU CONTRAREVOLUŢIONARUL EFECTIV

Contrarevoluţionarul efectiv este mai puţin rar decât pare să fie la prima vedere. El are o viziune clară a lucrurilor, o dragoste fundamentală pentru coerenţă şi un spirit puternic. Din acest motiv, el are o noţiune lucidă a tulburărilor lumii contemporane şi a catastrofelor care se întrezăresc la orizont. Dar chiar luciditatea lui îl face să înţeleagă întreaga amploare a izolării în care se află atât de des, în mijlocul unui haos care i se pare că nu are nici o soluţie. Astfel, de multe ori, contrarevoluţionarul rămâne într-o tăcere deprimată - o stare tristă : "vae soli" (vai de cel singur), precum spune scriptura (Eclez. 4, 10).
Mai presus de orice, o acţiune contrarevoluţionară trebuie să-I descopere pe aceşti oameni, făcându-i să se cunoască reciproc, aşa încât să se sprijine unul pe altul în mărturisirea publică a convingerilor lor. Aceasta se poate face pe două căi diferite :

A.    Acţiune individuală

Această acţiune trebuie executată, mai întâi de toate, la nivelul individului. Nimic mai eficient decât luarea unei sincere şi hotărâte poziţii contrarevoluţionare de către un tânăr student, un ofiţer, un profesor ori mai ales de către un preot, un aristocrat sau un muncitor care este influent în cercul lui personal. Prima reacţie va fi, poate, una de indignare. Dar dacă el perseverează câtva timp, care variază în funcţie de împrejurări, se va vedea, încetul cu încetul, înconjurat de însoţitori.

B.     Acţiune combinată

Aceste contacte individuale tind în mod firesc să stimuleze manifestarea în diferite medii a unui mare număr de contrarevoluţionari care se unesc într-o familie de suflete. Tăria acestor contrarevoluţionari este amplificată prin chiar faptul unirii lor.

2.      ÎN RAPORT CU CONTRAREVOLUŢIONARUL POTENŢIAL

Contrarevoluţionarii trebuie să prezinte Revoluţia şi Contrarevoluţia în toate aspectele lor : religioase, politice, sociale, economice, culturale, artistice etc. Această expunere este necesară deoarece contrarevoluţionarii potenţiali văd, în general, numai o anumită faţetă a lucrurilor. Prin această faţetă ei pot şi trebuie să fie atraşi spre o viziune totală, atât a Revoluţiei cât şi a Contrarevoluţiei. Un contrarevoluţionar care s-ar limita la un singur domeniu - politicul de pildă - şi-ar restrânge câmpul de atracţie foarte mult, expunându-şi astfel acţiunea la sterilitate şi, în consecinţă, la declin şi stingere.

3.      ÎN RAPORT CU REVOLUŢIONARUL

A.    Iniţiativa contrarevoluţionară

Nu există oameni neutri în faţa revoluţiei şi a Contrarevoluţiei. Pot exista numai necombatanţi a căror voinţă sau ale căror veleităţi se află conştient sau nu într-una sau cealaltă dintre tabere. Prin revoluţionari îi înţelegem deci nu numai pe partizanii totali şi declaraţi, dar şi pe "semicontrarevoluţionari".
După cum am văzut, revoluţia a progresat, cu preţul de a-şi ascunde faţa întreagă, spiritul ei adevărat şi ţelurile ei fundamentale.
Cel mai eficient mijloc de a o combate printre revoluţionari este de a demasca în întregime, atât în spiritul ei, în marile ei linii de acţiune, cât şi în fiecare din manifestările şi manevrele ei aparent inofensive şi fără importanţă. Astfel, a-i smulge vălurile înseamnă a-I da cea mai puternică lovitură.
Iată de ce efortul contrarevoluţionar trebuie să se dedice acestei sarcini cu cea mai mare perseverenţă.
În mod secundar, fără îndoială, celelalte resurse ale dialecticii abile sunt indispensabile pentru succesul unei acţiuni contrarevoluţionare.
Există anumite posibilităţi de colaborare cu "semi- contrarevoluţionarii", precum şi cu revoluţionarii care au "cheaguri" contrarevoluţionare. Aceasta creează o problemă specială : până la ce punct este prudent să colaborezi ? După părerea noastră, lupta împotriva revoluţiei poate fi dusă satisfăcător numai de persoane unite care sunt radical şi în întregime imune la virusul Revoluţiei. Este de conceput ca grupurile contrarevo- luţionare să colaboreze - pentru nişte obiective concrete - cu elementele mai sus menţionate. Dar, a se admite o colaborare totală şi continuă cu persoane care sunt infectate de vreo influenţă a Revoluţiei este cea mai flagrantă imprudenţă şi, poate, cauza celor mai multe insuccese contrarevoluţionare.

B.     Contraofensiva revoluţionară

În general, revoluţionarul este irascibil, prolix şi înclinat spre exhibiţie, când nu are adversari, ori când aceştia sunt slabi. Dar dacă întâlneşte unul care-l înfruntă cu mândrie şi îndrăzneală, el devine tăcut şi organizează o campanie a tăcerii. Putem distinge în tăcerea aceasta bâzâitul discret al calomniei sau murmurul împotriva "logicii excesive" a adversarului. Dar este o tăcere confuză şi ruşinoasă, niciodată întreruptă de vreo ripostă semnificativă. În faţa acestei tăceri, a confuziei şi înfrângerii, îi putem adresa contrarevoluţionarului victorios îndemnul plin de însufleţire al lui Veuillot : "Întreabă tăcerea şi ea nu-ţi va răspunde nimic"*.




4.      ELITELE ŞI MASELE ÎN TACTICILE
CONTRAREVOLUŢIONARE

Contrarevoluţia trebuie să tindă la cucerirea mulţimilor atât cât este posibil. Însă, în perspectivă imediată, nu aceasta trebuie să fie principalul ei obiectiv. În plus, un contrarevoluţionar nu are nici un motiv să se descurajeze dacă majoritatea oamenilor nu sunt îndată de partea lui. Într-adevăr, un studiu riguros al istoriei ne arată că nu masele au făcut Revoluţia. Ele s-au mişcat într-o direcţie revoluţionară pentru că au avut în spate elite revoluţionare. Dacă ar fi avut în spatele lor elite de orientare opusă, probabil că s-ar fi mişcat într-o direcţie contrară. După cum arată o examinare obiectivă a istoriei, factorul masei este secundar; principalul factor este formarea elitelor. Or, pentru această formare, contrarevoluţionarul poate fi întotdeauna echipat cu resursele acţiunii lui individuale şi astfel poate obţine rezultate bune în ciuda lipsei de mijloace materiale şi tehnice cu care, uneori, va trebui să se confrunte.













CAPITOLUL  VI


Mijloacele de acţiune ale Contrarevoluţiei


1.      TENDINŢA SPRE MIJLOACELE IMPORTANTE DE ACŢIUNE

Fără îndoială, în principiu acţiunea contrarevolu- ţionară merită să aibă la dispoziţie cele mai bune mijloace de televiziune, radio, folosirea presei pe scară mare şi o promovare raţională, eficientă şi scânteietoare. Adevăratul contrarevoluţionar trebuie să tindă totdeauna la folosirea unor astfel de mijloace de acţiune. El va face aceasta, biruind starea de spirit defetistă a unora dintre camarazii săi care, văzând aceste mijloace totdeauna în posesia fiilor întunericului, renunţă dinainte la nădejdea de a le avea vreodată la dispoziţie.
Oricum, trebuie să recunoaştem că, în mod concret, acţiunea contrarevoluţionară va trebui de multe ori să se lipsească de aceste resurse.

2.      FOLOSIREA DE MIJLOACE MODESTE :
EFICACITATEA LOR

Chiar şi aşa, Contrarevoluţia poate obţine rezultate apreciabile prin mijloacele cele mai modeste, dacă ele sunt folosite cu onestitate şi inteligenţă. După cum am văzut, putem concepe ca o acţiune contrarevoluţionară să se reducă uneori numai la o acţiune individuală. Dar nu ne-o putem imagina fără această acţiune individuală care, la rândul ei, dacă este bine îndeplinită, deschide calea oricărui progres.
Ziarele mici de inspiraţie contrarevoluţionară, dacă nivelul lor este bun, au o surprinzătoare eficacitate, în special în principala sarcină care este de a-i ajuta pe contrarevoluţionari să se cunoască.
Tot aşa de eficace, ori chiar mai mult, sunt cărţile, discursurile sau o poziţie de învăţământ în serviciul Contrarevoluţiei.
























CAPITOLUL  VII


Obstacole în calea Contrarevoluţiei


1.      CAPCANE DE EVITAT PRINTRE CONTRAREVOLUŢIONARI

Capcanele de evitat printre contrarevoluţionari sunt foarte adesea anumite obiceiuri rele ale reprezentanţilor Contrarevoluţiei.
În adunările şi publicaţiile contrarevoluţionare, subiectul trebuie să fie selecţionat cu grijă. Contrarevoluţionarul trebuie să expună întotdeauna un aspect ideologic, chiar şi atunci când tratează despre subiecte foarte detaliate şi vremelnice. De pildă, poate fi folositor să se rezolve problemele politicii de partid, fie curente, fie aparţinând trecutului recent. Dar a da importanţă excesivă chestiunilor personale, minore, a face din lupta cu adversarii ideologici locali obiectivul principal al acţiunii contrarevoluţionare, a prezenta Contrarevoluţia drept o simplă nostalgie (deşi, fireşte, nu negăm legitimitatea nostalgiei), ori a o descrie drept o obligaţie de loialitate personală, oricât de sfântă sau de dreaptă, înseamnă a prezenta particularul în locul generalului, partea în locul întregului. Înseamnă a mutila cauza pe care doreşti să o susţii.


2.      "SLOGANURILE" REVOLUŢIEI

Alteori, obstacolele sunt "sloganuri" revoluţionare, acceptate deseori ca dogme în cele mai bune cercuri. De pildă :

A.    "Contrarevoluţia este sterilă pentru că este anacronică"

Cele mai insistente şi mai dăunătoare dintre aceste "sloganuri" sunt cele care susţin că în epoca noastră Contrarevoluţia nu poate să se dezvolte pentru că este împotriva spiritului vremii. Istoria, spun ele, nu se întoarce înapoi.
  După acest principiu bizar, religia catolică n-ar exista, pentru că nu se poate tăgădui că Evanghelia a fost propovăduită de Domnul nostru Iisus Hristos şi de Apostoli într-un mediu care-i era radical opus. La fel, Spania catolică (germano-romanică) n-ar exista, pentru că nimic nu seamănă atât de mult cu o înviere şi deci, într-un anume fel, cu o reîntoarcere în trecut, ca reconstruirea întregii măreţii creştine a Spaniei, după opt secole câte s-au scurs de la Covadonga până la căderea Granadei. Renaşterea, atât de îndrăgită de revoluţionari, a fost ea însăşi, cel puţin din unele puncte de vedere, o reîntoarcere la un naturalism cultural şi artistic fosilizat de peste o mie de ani.
Istoria, aşadar, conţine îndepărtări şi reveniri în căile binelui, precum şi în ale răului.
De altfel, când revoluţia spune despre ceva că este conform cu spiritul cremii, trebuie să fim prudenţi faţă de acel lucru. Nu rareori ceea ce vrea ea să restaureze este vreo nebunie a vremurilor păgâne.
Ce este nou, de pildă, în divorţ, nudism, tiranie şi demagogie, care au fost toate atât de larg răspândite în lumea veche ?
Şi de ce adeptul divorţului este privit ca modern, pe când apărătorul statorniciei este considerat demodat ?
Conceptul de "modernitate", susţinut de Revoluţie, este bazat pe tot ce dă frâu liber trufiei şi egalitarismului, precum şi setei de plăcere şi liberalismului.

B.     "Contrarevoluţia este sterilă pentru că este fundamental negativistă"

Potrivit unui alt "slogan" al Revoluţiei, Contrarevoluţia se defineşte ea însăşi, prin chiar numele ei, drept ceva negativ şi deci steril. Acesta este un simplu joc de cuvinte. Cum negarea unei negaţii corespunde unei afirmaţii, spiritul uman îşi exprimă multe din concepţiile lui cele mai pozitive într-o formă negativă : in-failibilitate, in-dependenţă, i-nocenţă şi altele. Ar fi oare negativism să lupţi pentru oricare dintre aceste trei valori numai din cauza formei negative în care ele sunt prezentate ? Când Conciliul Vatican I a apărat infailibilitatea Papei, a realizat el o lucrare negativă ? Imaculata Concepţie este oare un privilegiu negativ al Maicii Domnului ?
Dacă prin negativism, în concordanţă cu vorbirea curentă, se înţelege ceva care insistă asupra negării, asupra atacului, asupra urmăririi permanente a adversarului, atunci trebuie spus despre Contrarevoluţie că, fără a fi numai o negaţie, are ceva fundamental şi sănătos negativ în însăşi esenţa ei. După cum am spus, ea constituie o mişcare îndreptată împotriva altei mişcări. Sigur, nu ţi-ai putea imagina un adversar într-o luptă fără a-ţi fixa tot timpul ochii asupra lui, fără a menţine o atitudine de polemică, de atac şi contraatac împotriva lui.

C.     "Argumentarea contrarevoluţionară este polemică şi dăunătoare"

Al treilea "slogan" constă în criticarea operelor intelectuale ale contrarevoluţionarilor pentru caracterul negativist şi polemic prin care, chipurile, insistă excesiv asupra respingerii erorii în loc de a explica adevărul în mod clar şi dezinteresat. Deci aceste opere ar fi contraproductive pentru cauza contrarevoluţionară, fiindcă ar irita adversarul şi l-ar îndepărta. Exceptând excesele posibile, acest caracter aparent negativist are o raţiune profundă de a fi. În acord cu ceea ce s-a spus aici mai înainte, doctrina Revoluţiei era deja implicită în negaţiunile lui Luther şi ale primilor revoluţionari, dar ea a devenit explicită foarte încet, în decurs de secole. Aşa se face că autorii contrarevoluţionari au intuit încă de la început - şi pe bună dreptate - în toate formulările revoluţionare, ceva care mergea dincolo de formulările înseşi. Trebuie să se ia în considerare că mentalitatea Revoluţiei din fiecare fază a procesului revoluţionar înseamnă mult mai mult decât ideologia enunţată în acea fază anume. Pentru a face un studiu profund, eficient şi cu totul obiectiv, este necesar să urmărim pas cu pas desfăşurarea marşului Revoluţiei, într-un efort anevoios de a lămuri ceea ce este implicit în procesul revoluţionar. Numai în acest fel se poate ataca Revoluţia aşa cum trebuie ea să fie atacată. Toate acestea au obligat pe contrarevoluţionari să-şi aţintească tot timpul privirea asupra Revoluţiei, să-şi elaboreze şi să-şi afirme tezele lor în funcţie de erorile ei. În decursul acestei munci intelectuale, doctrinele adevărului şi ordinii, aflate în Depozitul Sacru al Magisterului Bisericii, sunt comoara din care contrarevoluţionarul scoate fapte noi şi vechi* pentru a respinge Revoluţia pe măsură ce vede tot mai adânc în prăpăstiile ei întunecoase.
Astfel, în multe dintre cele mai importante aspecte ale ei, activitatea contrarevoluţionară este în mod sănătos negativistă şi polemică. Tot în felul acesta şi din motive nu prea diferite, de cele mai dese ori Magisterul ecleziastic defineşte adevărurile în raport cu diversele erezii, aşa cum apar ele în decursul istoriei. Şi formulează aceste adevăruri ca o condamnare a erorii opuse lor. Făcând astfel, Biserica nu s-a temut niciodată că ar pricinui rău sufletelor.

3.      ATITUDINI GREŞITE ÎN FAŢA "SLOGANURILOR" REVOLUŢIEI

A.    Trecerea "sloganurilor" revoluţionare sub tăcere

Efortul contrarevoluţionar nu trebuie să fie pedant, adică nu se poate mulţumi cu dialectica la un nivel exclusiv ştiinţific şi academic împotriva Revoluţiei. Cu toate că recunoaşte importanţa mare şi chiar foarte mare a acestui nivel, contrarevoluţionarul trebuie să-şi facă ţinta lui constantă din Revoluţie aşa cum este ea gândită, simţită şi trăită de către ansamblul opiniei publice. În acest sens, contrarevoluţionarii trebuie să acorde o importanţă foarte specială respingerii "sloganurilor" revoluţionare.

B.     Eliminarea aspectelor polemice ale acţiunii contrarevoluţionare

A prezenta Contrarevoluţia într-o lumină mai "înţelegătoare" şi "pozitivă", lucrând în aşa fel încât să nu fie atacată Revoluţia, este, din păcate, modul cel mai eficace de a o sărăci de conţinut şi dinamism (cf. Părţii a Doua, cap. VIII, 3, b).
Cine s-ar călăuzi după această tactică lamentabilă ar da dovadă de aceeaşi lipsă de judecată ca un şef de stat care, în faţa invaziei trupelor inamice, ar înceta orice rezistenţă armată cu scopul de a câştiga bunăvoinţa invadatorului şi astfel a-l paraliza. În realitate, el ar distruge elanul reacţiei fără să oprească inamicul. Cu alte cuvinte, el şi-ar trăda patria…
Aceasta nu înseamnă ca limbajul contrarevolu- ţionarului să nu folosească diferite nuanţe după împrejurări.
Pe când predica în Iudeea, care se afla sub influenţa imediată a perfizilor farisei, Dumnezeiescul Stăpân a folosit un limbaj înflăcărat. Din contră, în Galilea, unde predominau oamenii simpli şi influenţa fariseilor nu era atât de mare, tonul limbajului Său era mai mult de învăţător şi mai puţin polemic.





CAPITOLUL  VIII


Caracterul procesual al Contrarevoluţiei şi
"şocul" contrarevoluţionar


1.      EXISTĂ UN PROCES CONTRAREVOLUŢIONAR

Este evident că, aşa cum Revoluţia este un proces, tot aşa şi Contrarevoluţia. De aceea, marşul ei progresiv şi metodic înspre Ordine poate fi studiat. Cu toate acestea, sunt nişte caracteristici care fac ca acest marş să fie profund diferit de mişcarea Revoluţiei înspre dezordinea totală. Aceasta provine din faptul că dinamismul binelui se deosebeşte radical de dinamismul răului.

2.      ASPECTE TIPICE ALE PROCESULUI REVOLUŢIONAR

A.    În privinţa marşului rapid

Când am tratat cele două viteze ale Revoluţiei (cf. Părţii Întâi, cap. Vi, 4), am văzut că unele suflete sunt, dintr-o singură pornire, pline de entuziasm pentru maximele ei şi trag dintr-o dată toate consecinţele erorii.

B.     În privinţa marşului lent

Am văzut de asemenea că alţii acceptă doctrina revoluţionară încet, pas cu pas. În multe cazuri, procesul se desfăşoară continuu de-a lungul mai multor generaţii. Un "semicontrarevoluţionar" care este foarte ostil paroxismelor Revoluţie, are un fiu care este mai puţin opus lor, un nepot care este indiferent la ele şi, în cele din urmă, un strănepot care este complet integrat în fluxul revoluţionar. După cum am spus, motivul este că anumite familii au în mentalitatea lor, în subconştientul şi în felurile lor de a simţi, o rămăşiţă de obiceiuri şi de plămadă contrarevoluţionare care le ţin în mod parţial legate de Ordine. Corupţia revoluţionară nu este atât de dinamică la aceste familii; poate avansa în spiritele lor numai pas cu pas, într-o manieră, ca să spunem aşa, deghizată. Aceeaşi încetineală a ritmului explică de ce atâţia oameni îşi pot schimba radical opiniile în decursul vieţii lor. De pildă, când sunt adolescenţi, opinia lor despre modele indecente este severă, în consonanţă cu ambianţa în care locuiesc. Mai târziu, pe măsură ce obiceiurile "evoluează" într-o direcţie mai libertină, aceleaşi persoane se adaptează la modele succesive până când, la sfârşitul vieţii lor, aplaudă un fel de îmbrăcăminte pe care l-ar fi dezaprobat cu tărie în tinereţe. Ele au ajuns la această atitudine pentru că au alunecat încet şi imperceptibil prin nuanţele gradate ale Revoluţiei. N-au avut nici perspicacitatea, nici energia necesară pentru a-şi da seama încotro se lăsau conduse de Revoluţia care se petrecea în ele şi în jurul lor. Treptat ele au sfârşit poate prin a merge tot aşa de departe ca un revoluţionar de vârsta lor care în adolescenţă a adoptat prima viteză. În aceste suflete adevărul şi bunătatea se află în derută, dar nu atât de mult încât, în faţa unei erori grave sau a unui rău grav, să nu poată suferi o tresărire care uneori poate fi victorioasă şi salvatoare pentru ele, făcându-le să priceapă profunda perversitate a Revoluţiei şi conducându-le la o opoziţie categorică şi sistematică faţă de toate manifestările ei. Pentru a evita aceste şocuri izbăvitoare pentru suflet şi aceste cristalizări contra- revoluţionare, Revoluţia se mişcă pas cu pas.

3.      CUM SĂ DISTRUGI PROCESUL REVOLUŢIONAR

Dacă acesta este modelul în care Revoluţia îşi conduce majoritatea imensă a victimelor ei, este de mirare cum poate vreuna din aceste victime să se elibereze din acest proces. Şi se pune întrebarea dacă o astfel de metodă de eliberare se deosebeşte de aceea prin care unele persoane, târâte de marşul revoluţionar la mare viteză, se convertesc la Contrarevoluţie.

A.    Căile variate ale Duhului Sfânt

Nimeni nu poate fixa limite varietăţii inepuizabile a căilor lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Ar fi absurd să reducem un subiect atât de complex la o schemă. Nu putem deci, în această privinţă, decât să semnalăm nişte greşeli de evitat şi să propunem câteva atitudini prudente.
Fiecare convertire este rezultatul acţiunii Duhului Sfânt care vorbeşte fiecăruia după trebuinţele lui, uneori cu severitate maiestuoasă, alteori cu duioşie maternă. Oricum, El nu minte niciodată.


B.     Neascunzând nimic

Astfel, în călătoria de la eroare la adevăr, sufletul nu întâlneşte tăcerile perfide ale Revoluţiei, nici metamorfozele ei înşelătoare. Nimic din ceea ce sufletul trebuie să ştie nu-I este ascuns. Adevărul şi bunătatea îi sunt în întregime dezvăluite de Biserică. Căci nu ascunzând sistematic scopul ultim al formării se pot obţine progresul şi binele de la un om, ci mai curând arătându-I acest scop şi zugrăvindu-i-l tot mai atrăgător.
Contrarevoluţia, aşadar, nu trebuie să-şi disimuleze întreaga ei amploare. Ea trebuie să-şi însuşească normele foarte înţelepte stabilite de Sfântul Pius al X-lea în ceea ce priveşte calea obişnuită de a acţiona a adevăratului apostol : "Nu este nici cinstit, nici demn de a-ţi ascunde starea de catolic, acoperind-o cu un înveliş echivoc ca pe o marfă avariată sau de contrabandă"*. Catolicii nu trebuie "să ascundă ca sub un văl cele mai importante percepte ale Evangheliei, de teamă ca acestea să nu fie, poate, mai puţin urmate sau chiar complet abandonate"**. La acestea, Sfântul Părinte a adăugat judicios : "Fără îndoială, în prezentarea adevărului nu ar fi lipsit de prudenţă să se facă uz şi de oarecare temporizare, când este vorba de lămurirea unor oameni ostili instituţiilor noastre şi cu totul îndepărtaţi de Dumnezeu. Sfântul Grigorie cel Mare a spus că întâi trebuie să pipăi cu o mână delicată locul unde va trebui să tai. Dar chiar această îndemânare începe să semene cu o prudenţă carnală dacă este instituită ca o normă de comportare constantă şi generală; aceasta cu atât mai mult cu cât cel care procedează astfel pare să arate foarte puţină consideraţie pentru Harul Divin care este acordat nu numai clerului ci şi tuturor celor care cred în Hristos, aşa încât cuvintele şi faptele noastre să poată mişca sufletele acestor oameni"*.

C.     "Şocul" marilor convertiri

cu toate că am criticat mai sus încercarea de a reduce lucrurile la o simplă schemă, ni se pare totuşi că adeziunea deplină şi conştientă la Revoluţie, aşa cum se prezintă ea în realitate, este un păcat extrem de mare, o apostazie radicală de la care te poţi întoarce numai pe calea unei convertiri tot atât de radicale.
De fapt, potrivit istoriei, se pare că marile convertiri se produc de cele mai multe ori prin intermediul unei fulgerătoare zguduiri a sufletului, pricinuită de har cu prilejul unui fapt intern sau extern. Aceste mişcări ale sufletului diferă de la caz la caz, dar deseori au anumite trăsături comune. În mod concret convertirea revoluţionarilor la Contrarevoluţie nu rareori se înfăptuieşte, în linii generale, după cum urmează :
a.    În sufletul păcătosului împietrit, care printr-un proces de mare viteză a trecut imediat la faza extremă a Revoluţiei, sunt întotdeauna rămăşiţe de inteligenţă şi de bun simţ, sunt adică tendinţe mai mult sau mai puţin precise în direcţia binelui.
Deşi Dumnezeu niciodată nu deposedează sufletele de harul suficient, El deseori aşteaptă ca ele să atingă înseşi adâncurile mizeriei pentru a le face să vadă dintr-o dată, ca într-o străfulgerare luminoasă, toată enormitatea păcatelor şi greşelilor lor. Numai când a ajuns la punctul de a dori să se hrănească cu roşcovele porcilor, numai atunci fiul risipitor şi-a revenit în fire şi s-a întors la casa tatălui său*.
b.    În sufletul călduţ, indiferent şi miop care alunecă încet în jos, pe panta Revoluţiei, încă mai acţionează anumiţi fermenţi supranaturali, nerefuzaţi în întregime; ca tăciunii sub cenuşă, încă mai mocnesc valori ale tradiţiei, ordinii şi religiei. Şi aceste suflete, printr-o tresărire sănătoasă într-un moment de extremă degradare, îşi pot deschide ochii, reînviind într-o clipă tot ceea ce lâncezea şi ameninţa să moară înăuntrul lor; aceasta este reaprinderea feştilei care încă fumegă**.

D.    Plauzibilitatea acestui "şoc" în zilele noastre

Deoarece întreaga umanitate se fală confruntată acum cu o catastrofă iminentă, aceasta pare să fie tocmai marea ocazie pregătită de mila lui Dumnezeu. Revoluţionarii, atât cei de viteză rapidă, cât şi cei de viteză lentă, îşi pot deschide ochii în acest teribil crepuscul în care trăim şi pot să fie convertiţi la Dumnezeu.
Atunci, plini de ardoare, contrarevoluţionarii trebuie să profite de teribilul spectacol al întunericului nostru, pentru a-i face pe copiii Revoluţiei să înţeleagă limbajul faptelor şi să facă aceasta fără demagogie, fără exagerare, dar şi fără slăbiciune. A semnala într-un mod energic pericolele situaţiei noastre este o trăsătură esenţială a acţiunii contrarevoluţionare autentice.

E.     Arătarea feţei întregi a Revoluţiei

Nu este numai o chestiune de a semnala riscul la care ne expunem, acela al totalei dispariţii a civilizaţiei. Este necesar de asemenea să ştim cum să dezvăluim faţa întreagă a Revoluţiei în imensa ei hidoşenie, în mijlocul haosului care ne înconjoară. Ori de câte ori faţa aceasta este dezvăluită, apar explozii de reacţie viguroasă. Din această cauză, cu prilejul Revoluţiei franceze şi în decursul secolului al XIX-lea, a existat în Franţa o mişcare contrarevoluţionară mai puternică decât oricare alta până atunci în acea ţară. Niciodată faţa Revoluţiei nu s-a văzut aşa de bine. Imensitatea vâltorii, în care vechea ordine a lucrurilor a naufragiat, a deschis pe neaşteptate mulţi ochi spre o gamă întreagă de adevăruri înăbuşite sau negate de Revoluţie timp de secole. Mai presus de orice, spiritul Revoluţiei le-a devenit clar în toată răutatea lui şi în toată conexiunea lui profundă cu o serie de idei şi obiceiuri care multă vreme fuseseră considerate inocente de majoritatea oamenilor. Astfel, Contrarevoluţia trebuie deseori să demaşte faţa întreagă a Revoluţiei, pentru a rupe vraja pe care o exercită asupra victimelor ei.




F.      Semnalarea aspectelor metafizice ale Contrarevoluţiei

Chintesenţa spiritului revoluţionar constă, după cum am văzut, în a urî, în principiu şi pe plan metafizic, orice inegalitate şi orice lege, în special Legea Morală.
O parte foarte importantă a acţiunii contrarevoluţionare este, aşadar, să propovăduiască iubirea pentru inegalitate considerată în planul metafizic, pentru principiul autorităţii, Legea Morală şi pentru puritate, deoarece trufia, revolta şi impuritatea sunt exact factorii care-i împing mai mult pe oameni pe calea Revoluţiei (cf. Părţii Întâi, cap. VII, 3).

G.    Cele două faze ale Contrarevoluţiei

a.    Odată ce revoluţionarul este schimbat radical într-un contrarevoluţionar, prima fază a Contrarevoluţiei s-a încheiat în el.
b.    Vine după aceea o a doua fază care poate fi destul de înceată. În decursul acestei faze, sufletul trece la a-şi adapta toate ideile şi toate modurile lui de a simţi poziţiei pe care a adoptat-o în actul său de convertire.
Acestea sunt cele două faze mari şi foarte diferite, în care procesul Contrarevoluţiei se poate prezenta în mai multe suflete.
Am descris fazele acestui proces aşa cum se realizează ele într-un suflet individual. Mutatis mutandis, ele pot să se producă şi la marile grupuri umane şi chiar la popoare întregi.






CAPITOLUL  IX


Forţa de propulsie a Contrarevoluţiei


Există o forţă propulsivă a Contrarevoluţiei, aşa cum există una a Revoluţiei.

1.      VIRTUTE ŞI CONTRAREVOLUŢIE

Am identificat dinamismul pasiunilor omeneşti, dezlănţuite într-o ură metafizică împotriva lui Dumnezeu, a virtuţii, a binelui şi, în special, împotriva ierarhiei şi a purităţii, drept cea mai puternică forţă de propulsie a Revoluţiei. În mod asemănător, există şi o dinamică contrarevoluţionară, deşi de o natură cu totul diferită. Pasiunile, de care se vorbeşte aici într-un sens tehnic, sunt indiferente moraliceşte : ceea ce le face rele este dezordinea lor. Atâta vreme însă cât sunt stăpânite, ele sunt bune şi ascultă de voinţă şi raţiune cu fidelitate. Astfel, forţa de propulsie a Contrarevoluţiei o găsim senină, nobilă şi de cea mai mare eficienţă în acea vigoare a sufletului care se naşte în om pentru că Dumnezeu îndrumă raţiunea din el, raţiunea stăpâneşte voinţa şi aceasta stăpâneşte sensibilitatea.



2.      VIAŢĂ SUPRANATURALĂ ŞI CONTRAREVOLUŢIE

O astfel de vigoare sufletească nu poate fi concepută fără a ţine seama de viaţa supranaturală. Rolul harului constă tocmai în iluminarea inteligenţei, în întărirea voinţei şi în temperarea sensibilităţii, aşa încât ele să se îndrepte spre bine. Astfel sufletul câştigă incomensurabil de la viaţa supranaturală care îl ridică deasupra mizeriilor naturii decăzute şi chiar deasupra nivelului naturii umane înseşi. Dinamismul Contrarevoluţiei se află în această forţă a sufletului creştin.

3.      INVINCIBILITATEA CONTRAREVOLUŢIEI

Cineva s-ar putea întreba : care este valoarea acestui dinamism ? Răspundem că, în principiu, ea este incalculabilă şi cu siguranţă superioară celei atribuite Revoluţiei : "Omnia possum in eo qui me confortat" - "Pot totul întru Cel care mă întăreşte"*. Când oamenii se hotărăsc să colaboreze cu harul lui Dumnezeu, minunile istoriei se înfăptuiesc : convertirea Imperiului Roman, formarea Evului Mediu, recucerirea Spaniei care şi-a avut începutul la Covadonga. Toate aceste evenimente s-au produs ca rezultat al marilor învieri ale sufletelor, de care popoarele sunt de asemenea capabile. Aceste învieri sunt invincibile, pentru că nimic nu poate înfrânge popoarele virtuoase, care-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu.



CAPITOLUL  X


Contrarevoluţia : păcat şi răscumpărare


1.      CONTRAREVOLUŢIA TREBUIE SĂ REÎNVIE NOŢIUNILE DE BINE ŞI DE RĂU

Una din cele mai excepţionale misiuni ale Contrarevoluţiei este să restabilească sau să reînvie deosebirea dintre bine şi rău, noţiunea de păcat în principiu, aceea de păcat originar şi de păcat efectiv. Când îndeplinirea acestei sarcini este profund pătrunsă de spiritul Bisericii, ea nu implică nici un risc de a pierde nădejdea în Mila Divină, nici o ipohondrie, mizantropie sau altele asemănătoare care au fost menţionate atât de des de către unii autori mai mult sau mai puţin pătrunşi de maximele Revoluţiei.

2.      CUM SĂ REÎNVII NOŢIUNILE DE BINE ŞI
DE RĂU

Noţiunile de bine şi de rău pot fi reînviate în diferite feluri, cum ar fi :
-       să eviţi toate formulările care dau impresia de moralitate laică sau interconfesională, pentru că laicismul şi interconfesionismul duc în mod logic la amoralitate;
-       să atragi atenţia, la ocazii potrivite, că Dumnezeu are dreptul să fie ascultat şi deci Poruncile Lui sunt legi adevărate cărora ne conformăm în spiritul ascultării şi nu numai pentru că ele ne fac plăcere;
-       să accentuezi că Legea lui Dumnezeu este intrinsec bună şi în concordanţă cu ordinea universului în care se răsfrânge perfecţiunea Creatorului. Din acest motiv, ea nu trebuie să fie numai ascultată, ci şi iubită; totodată răul nu trebuie să fie numai evitat, ci şi urât;
-       să răspândeşti noţiunea unei răsplăţi şi a unei pedepsiri după moarte;
-       să sprijini obiceiuri sociale şi legi în care binele să fie cinstit şi răul să sufere sancţiuni publice;
-       să sprijini obiceiuri şi legi care tind la evitarea ocaziilor directe de păcat şi chiar a acelor condiţii care, deşi numai aparent rele, pot dăuna moralităţii publice;
-       să insişti asupra efectelor păcatului originar în om, asupra slăbiciunii lui şi asupra rodniciei Răscumpărării prin Domnul nostru Iisus Hristos, cât şi asupra nevoii omului de har, de rugăciune şi de vigilenţă pentru a persevera;
-       să profiţi de orice ocazie pentru a scoate în evidenţă misiunea Bisericii în calitate de Stăpână a Adevărului, Fântână a Harului şi duşman ireconciliabil al greşelii şi al păcatului.










CAPITOLUL  XI


Contrarevoluţia şi societatea laică


Tema contrarevoluţiei în societatea laică a fost deja tratată în profunzime din diferite puncte de vedere în multe opere de valoare. Deoarece această lucrare nu poate cuprinde întreg subiectul, ea se va limita să prezinte principiile cele mai generale ale unei ordini contrarevoluţionare laice (cf. în special Părţii Întâi, cap. VII, 2) şi să studieze relaţiile dintre Contrarevoluţie şi câteva din cele mai importante organizaţii care luptă pentru o ordine laică bună.

1.      CONTRAREVOLUŢIA ŞI ENTITĂŢILE CU CARACTER SOCIAL

În sânul societăţii laice, numeroase organizaţii a căror ţintă este să rezolve probleme sociale acţionează direct sau indirect, în vederea aceluiaşi scop suprem ca al Contrarevoluţiei : instaurarea Domniei Domnului nostru Iisus Hristos. Date fiind aceste scopuri comune (cf. Părţii a Doua, cap. XI, 7), este necesar de a examina relaţiile dintre Contrarevoluţie şi aceste organizaţii.

A.    Opere de Caritate, Serviciu Social, Asistenţă Socială, Asociaţii de Patroni, de Muncitori etc.

a.    În măsura în care acţiunile mai sus amintite normalizează viaţa socială şi economică, ele sunt dăunătoare dezvoltării procesului revoluţionar. În acest sens, ele sunt ipso facto auxiliare preţioase ale Contrarevoluţiei, chiar dacă numai în mod implicit şi indirect.
b.    Totuşi, cu privire la acest scop, este de datoria noastră să amintim nişte adevăruri care, din nefericire, sunt deseori confuze printre cei ce cu atâta abnegaţie se dedică unor astfel de acţiuni.
Este cert că astfel de acţiuni pot alina şi în unele cazuri pot pune chiar capăt nevoilor materiale care generează atât de multă revoltă în mase, dar spiritul Revoluţiei nu are drept cauză principală mizeria. Rădăcina lui este morală şi, prin urmare, religioasă*. În consecinţă în ce priveşte acţiunile de care ne ocupăm acum, este nevoie ca ele să formeze oamenii din punct de vedere religios şi moral în măsura în care natura specifică a fiecăreia o îngăduie. Astfel, ele trebuie să aibă deosebită grijă să pregătească sufletele împotriva virusului revoluţionar care este atât de puternic în zilele noastre.
Biserica, Mamă îndurătoare, încurajează orice poate să aducă o alinare mizeriilor umane. Ea nu cultivă iluzia că toate aceste mizerii vor fi eliminate. Ea propovăduieşte o sfântă consimţire la boală, sărăcie şi alte privaţiuni.
Este cert că aceste acţiuni oferă ocazii preţioase pentru crearea unei atmosfere de înţelegere şi caritate între patroni şi muncitori şi pot deci să contribuie la mobilizarea spiritelor deja pregătite pentru lupta de clasă. Oricum, ar fi greşit să se creadă că bunătatea dezarmează totdeauna răutatea omenească. Nici chiar nenumăratele binefaceri săvârşite de Mântuitorul nostru în timpul vieţii Sala pe pământ n-au izbutit să împiedice ura celor răi faţă de El. Astfel, deşi în lupta împotriva Revoluţiei sufletele trebuie să fie îndrumate şi luminate într-un mod prietenesc, este clar că o luptă directă şi hotărâtă prin toate mijloacele drepte şi legale împotriva formelor ei variate - Comunismul, de pildă - este licită şi, în general, chiar indispensabilă.
Se cuvine să atragem atenţia că aceste acţiuni trebuie să insufle în cei care beneficiază de ele sau sunt asociaţi cu ele, o adevărată recunoştinţă pentru favorurile primite ori, când nu este vorba de favoruri ci de acte de dreptate, o reală apreciere faţă de corectitudinea morală ce inspiră astfel de acte.
În alineatul precedent i-am avut în vedere mai ales pe muncitori. Dar trebuie scos în evidenţă următorul fapt: contrarevoluţionarul nu este favorabil unei clase sociale sau alteia în mod sistematic. Cu toate că este foarte zelos în privinţa dreptului de proprietate, el trebuie totuşi să amintească claselor superioare că nu-i destul din partea lor să combată Revoluţia în domeniile în care ea atacă avantajele lor şi, paradoxal, s-o favorizeze - după cum se poate vedea aşa de des - prin cuvintele şi prin exemplul lor în alte domenii, cum sunt viaţa de familie, plajele, bazinele de înot şi alte amuzamente, activităţile intelectuale şi artistice etc. O clasă muncitoare care le urmează exemplul şi le acceptă ideile revoluţionare va fi inevitabil folosită de revoluţie împotriva elitelor "semicontrarevoluţionare".
Va fi la fel de dăunător aristocraţiei şi burgheziei dacă ele îşi vor vulgariza manierele şi îmbrăcămintea pentru a dezarma Revoluţia. O autoritate socială care se degradează este comparabilă cu sarea care şi-a pierdut gustul. Ea merită doar să fie aruncată şi călcată în picioare de oameni*. Şi gloatele, pline de dispreţ, chiar aşa vor şi face în majoritatea cazurilor.
În timp ce-şi menţin poziţia socială cu demnitate şi energie, clasele superioare trebuie să păstreze o relaţie directă şi binevoitoare cu celelalte clase. Caritatea şi dreptatea practicate de la distanţă nu sunt suficiente pentru a stabili relaţii de adevărată iubire creştină între clasele sociale.
Mai presus de orice, cei ce posedă proprietate să-şi aducă aminte că, dacă sunt mulţi oameni dispuşi să se opună Comunismului pentru a-şi apăra proprietatea particulară (concepută, desigur, ca un drept individual însoţit şi de o funcţie socială), aceasta se datoreşte principiului că proprietatea este dorită de Dumnezeu şi concordă în mod intrinsec cu Legea Naturală. Acest principiu se referă şi la proprietatea patronului şi la cea a muncitorului. Ca o consecinţă, acelaşi principiu care-l determină pe patron să combată Comunismul trebuie să-l determine de asemenea să respecte dreptul muncitorului la un salariu echitabil în proporţie cu trebuinţele lui personale şi cele ale familiei sale. Trebuie să se amintească aceasta pentru a sublinia despre Contrarevoluţie că ea apără nu numai proprietatea patronilor, ci a ambelor clase. Ea nu luptă pentru interesele grupurilor sau ale claselor sociale, ci pentru principii.
B.     Lupta împotriva Comunismului

Acest titlu se referă la organizaţiile care nu se dedică în mod special construirii unei ordini sociale bune, ci mai curând luptei împotriva Comunismului. Din motive expuse deja în această lucrare, noi considerăm că acest fel de organizaţie este legitimă şi adeseori chiar indispensabilă. Fără îndoială, spunând acestea, noi nu identificăm Contrarevoluţia cu abuzurile pe care organizaţiile de acest tip le-au comis, poate, într-o ţară sau alta.
Cu toate acestea, credem că eficacitatea contrarevoluţionară a unor astfel de organizaţii poate fi mult mărită dacă membrii lor, rămânând în domeniul lor specific, au permanent în vedere anumite adevăruri esenţiale :
-          Numai o respingere inteligentă a Comunismului este eficace.
Simpla repetare a unor "sloganuri", oricât ar fi ele de inteligente şi de ingenioase, nu este destul.
-          Această respingere, când este făcută în cercuri culturale, trebuie să ţintească la temeliile doctrinale ale Comunismului. Este important să se sublinieze caracterul lui esenţial, de sectă filosofică, ce deduce din principiile ei o concepţie particulară despre om, societate, stat, istorie, cultură etc., aşa cum Biserica deduce toate principiile culturii şi civilizaţiei catolice din Revelaţie şi din Legea Morală. De aceea, nu există nici o conciliere posibilă între comunism, o sectă care conţine în ea însăşi plenitudinea Revoluţiei, şi Biserică.
Aşa numitul comunism ştiinţific nu este cunoscut de mulţimi şi doctrina lui Marx nu atrage masele. O acţiune ideologică anticomunistă trebuie să fie îndreptată spre o stare de spirit foarte larg răspândită în marele public care deseori face pe mulţi dintre adversarii Comunismului să simtă o anume ruşine întorcându-se împotriva lui. Această stare de spirit vine de la ideea, mai mult sau mai puţin conştientă, că orice inegalitate este o nedreptate şi că nu numai averile mari ci şi cele mijlocii trebuie suprimate, pentru că dacă n-ar exista bogaţi, n-ar exista nici săraci. După cum se poate vedea, aceasta este o rămăşiţă, parfumată cu sentimentalism romantic, a anumitor şcoli socialiste din secolul al XIX-lea. De aici provine o mentalitate care se pretinde anticomunistă, dar totuşi se autointitulează deseori socialistă. Această mentalitate, care devine tot mai puternică în Apus, constituie un pericol mult mai mare decât însăşi îndoctrinarea marxistă. Ea ne conduce încet-încet pe panta unor concesii care pot atinge punctul extrem al transformării naţiunilor, din partea aceasta a Cortinei de Fier, în republici comuniste. Astfel de concesii indică o tendinţă spre egalitarism economic şi control de stat, care poate fi observată în toate domeniile. Iniţiativa particulară devine din ce în ce mai riguros limitată. Taxele pe moştenire sunt atât de oneroase încât în unele cazuri trezoreria naţională este principalul moştenitor. Imixtiunile oficiale în chestiuni de schimb, de import şi export, fac din ce în ce mai dependente faţă de Stat toate dobânzile industriale, comerciale şi bancare. Statul intervine în toate : în salarii, chirii, preţuri. El deţine industrii, bănci, universităţi, ziare, posturi de radio, canale de televiziune şi multe altele. În timp ce etatismul egalitar transformă economia în felul acesta, imoralitatea şi liberalismul continuă să dizolve familia şi să pregătească terenul pentru aşa-numita "iubire liberală".
Dacă nu se duce o luptă categorică împotriva acestei mentalităţi, chiar dacă un cataclism ar fi să înghită Rusia şi China, Apusul va deveni comunistă în 50 sau 100 de ani.
Dreptul de proprietate este atât de sacru încât chiar dacă un regim ar fi să dea Bisericii toată libertatea şi tot sprijinul, ea n-ar putea accepta ca legitimă o organizaţie socială în care toate bunurile ar fi considerate proprietate colectivă.

2.      CREŞTINĂTATEA ŞI REPUBLICA UNIVERSALĂ

Contrarevoluţia este duşmanul Republicii universale. Ea de asemenea nu este favorabilă situaţiei instabile, neorganice, creată prin dezbinarea Creştinătăţii şi secularizarea vieţii internaţionale în timpurile moderne. Suveranitatea absolută a fiecărei naţiuni nu ar împiedica popoarele care trăiesc înăuntrul Bisericii, formând o vastă familie spirituală, să-şi constituie organisme profund impregnate de spiritul creştin şi poate eventual chiar prezidate de reprezentanţi ai Sfântului Scaun, pentru rezolvarea diferendelor lor pe plan internaţional. Astfel de organisme ar putea de asemenea favoriza cooperarea popoarelor catolice în vederea binelui comun în toate aspectele sale, în special în ceea ce priveşte apărarea Bisericii împotriva necredincioşilor şi protecţia misionarilor în ţările păgâne sau în cele dominate de comunism. În sfârşit, astfel de organisme ar putea să intre în contact şi cu popoare necatolice pentru menţinerea ordinii necesare în relaţiile internaţionale.
Fără a nega serviciile importante pe care organismele laice le-au putut aduce în diferite împrejurări, Contrarevoluţia trebuie să atragă mereu atenţia asupra teribilelor deficienţe generate de laicismul lor şi să avertizeze oamenii asupra riscului ca aceste organisme să se transforme într-un germen al unei Republici universale (vezi Partea Întâi, Cap. VII, 3, a, k).

3.      CONTRAREVOLUŢIE ŞI NAŢIONALISM

În această ordine de idei, Contrarevoluţia trebuie să favorizeze menţinerea tuturor caracteristicilor locale sănătoase în orice domeniu, în cultură, în obiceiuri.
Dar naţionalismul ei nu are un caracter nici de depreciere sistematică a ceea ce aparţine altora, nici de adorare a valorilor naţionale ca şi cum ele ar fi desprinse de marele tezaur al civilizaţiei creştine.
Măreţia pe care Contrarevoluţia o doreşte tuturor ţărilor nu este şi nu poate fi decât una singură : măreţia creştină. Aceasta implică păstrarea valorilor specifice fiecărei naţiuni şi o relaţie frăţească între toate naţiunile.

4.      CONTRAREVOLUŢIA ŞI MILITARISMUL

Contrarevoluţionarul trebuie să deplângă pacea înarmată, să urască războiul nedrept şi să compătimească profund cursa înarmărilor din zilele noastre.
Dar nefăcându-şi iluzii că pacea va domni întotdeauna, el consideră clasa militară o necesitate în această lume a exilului. El cere pentru ea toată simpatia, toată recunoştinţa şi toată admiraţia la care au dreptul aceia a căror misiune este de a lupta şi de a muri pentru binele tuturor (vezi Partea Întâi, Cap. XII).










CAPITOLUL  XII


Biserica şi Contrarevoluţia


După cum am văzut, Revoluţia s-a născut dintr-o explozie de pasiuni haotice care duc la distrugerea întregii societăţi temporale, la completa răsturnare a ordinii morale şi la negarea lui Dumnezeu. Aşadar ţinta mare a Revoluţiei este Biserica, Trupul Mistic al lui Hristos, Infailibila Stăpână a Adevărului, Păzitoarea Legii Naturale şi, astfel, temelia supremă a însăşi ordinii lumeşti.
Acestea fiind stabilite, este necesar să examinăm relaţia dintre Contrarevoluţie şi Instituţia Divină pe care Revoluţia vrea s-o distrugă.

1.      BISERICA ESTE CEVA MULT MAI ÎNALT ŞI MAI VAST DECÂT REVOLUŢIA ŞI CONTRA- REVOLUŢIA

Revoluţia şi Contrarevoluţia sunt foarte importante episoade din istoria Bisericii, pentru că ele constituie însăşi drama apostaziei şi a convertirii Occidentului creştin. Dar în cele din urmă ele sunt numai episoade.
Misiunea Bisericii nu se limitează la Occident, nici nu este circumscrisă cronologic pe durata procesului revoluţionar. În mijlocul furtunilor prin care trece astăzi, Ea ar putea spune mândră şi liniştită : "Alios ego vidi ventos; alias prospexi animo procellas" (Am văzut deja alte vânturi, am privit deja alte furtuni)*. Biserica s-a luptat deja în alte ţinuturi cu adversari care s-au ridicat printre alte popoare şi cu siguranţă Ea va continua până la sfârşitul timpului să înfrunte probleme şi duşmani cu totul diferiţi de cei de astăzi.
Obiectivul Ei este să-şi exercite puterea spirituală directă şi puterea lumească indirectă pentru salvarea sufletelor. Revoluţia este un obstacol care s-a ridicat împotriva exercitării acestei misiuni. Lupta împotriva unui atât de concret obstacol (printre atâtea altele) nu este pentru Biserică decât un mijloc limitat la dimensiunile obstacolului, un mijloc foarte important fără îndoială, dar cu toate acestea numai un mijloc.
Astfel, chiar dacă Revoluţia n-ar exista, Biserica ar face tot ceea ce face pentru salvarea sufletelor.
Când Hannibal a ajuns la porţile Romei, a fost nevoie să se strângă toate forţele Republicii împotriva lui. A fost o reacţie vitală împotriva adversarului cel mai puternic şi aproape victorios. Dar a fost Roma numai o reacţie împotriva lui Hannibal ? Cum s-ar putea pretinde aşa ceva ?
Ar fi la fel de absurd să se presupună că Biserica este numai Contrarevoluţia. De altfel, un lucru trebuie spus lămurit : scopul Contrarevoluţiei nu este salvarea Miresei lui Hristos. Bazată cum este pe făgăduinţa Întemeietorului Ei, Biserica nu are nevoie de oameni pentru a supravieţui.
Din contră, Biserica este cea care dă viaţă Contrarevoluţiei. Fără Ea, Contrarevoluţia ar fi imposibil de dus la îndeplinire şi chiar de conceput.
Contrarevoluţia vrea să ajute la salvarea mulţimii de suflete ameninţate de Revoluţie şi să abată cataclismul care ameninţă societatea laică. În vederea acestui scop, ea trebuie să se sprijine pe Biserică şi plină de umilinţă să o slujească, în loc să-şi închipuie, orgolioasă, că o salvează.

2.      BISERICA ARE CEL MAI MARE INTERES ÎN NIMICIREA REVOLUŢIEI

Dacă Revoluţia există, dacă ea este ceea ce este, atunci ţine de misiunea Bisericii, este în interesul salvării sufletelor, este esenţial pentru gloria mai mare a lui Dumnezeu ca Revoluţia să fie nimicită.

3.      BISERICA ESTE, AŞADAR, O FORŢĂ FUNDAMENTAL CONTRAREVOLUŢIONARĂ

Dacă termenul "Revoluţie" este luat în sensul dat de noi, afirmaţia de mai sus este concluzia evidentă a celor spuse mai înainte. A afirma contrariul ar însemna să spunem că Biserica nu-şi îndeplineşte misiunea.

4.      BISERICA  ESTE  CEA   MAI IMPORTANTĂ DINTRE FORŢELE CONTRAREVOLUŢIONARE

Primatul Bisericii în rândul forţelor contrarevoluţionare este evident, dacă avem în vedere numărul catolicilor, unitatea şi influenţa lor în lume. Dar această legitimă considerare a resurselor naturale are o importanţă cu totul secundară.
Adevărata tărie a Bisericii stă în faptul că Ea este Trupul Mistic al Domnului nostru Iisus Hristos.
5.      BISERICA ESTE SUFLETUL CONTRAREVOLUŢIEI

Dacă Contrarevoluţia este o luptă pentru nimicirea Revoluţiei şi construirii noii Creştinătăţi, strălucind toată de credinţă, de spirit ierarhic umil şi de puritate neprihănită, este evident că aceasta se va face, mai presus de orice, printr-o acţiune profundă în inimile oamenilor. Acum, această acţiune este opera proprie a Bisericii care răspândeşte doctrina catolică şi o face iubită şi practicată. Biserica este, aşadar, chiar sufletul Contrarevoluţiei.

6.      IDEALUL CONTRAREVOLUŢIEI ESTE PREAMĂRIREA BISERICII

Aceasta este o afirmaţie evidentă. Dacă Revoluţia este contrariul Bisericii, nu-I posibil să urăşti revoluţia (considerată în ansamblu şi nu în vreun aspect izolat al ei) şi s-o combaţi fără ca ipso facto să ai ca ideal preamărirea Bisericii.

7.      SFERA DE ACŢIUNE A CONTRAREVOLUŢIEI SE ÎNTINDE, ÎNTR-UN ANUME FEL, DINCOLO DE CEA A BISERICII

Corespunzător celor spuse mai sus, lupta Contrarevoluţiei implică o reorganizare a întregii societăţi laice. "O lume întreagă trebuie reclădită începând chiar de la temelie" a spus Pius al XII-lea* în faţa ruinelor cu care Revoluţia acoperise tot pământul.
Această muncă de reorganizare, fundamental contrarevoluţionară, a societăţii laice trebuie să fie, pe de o parte, cu totul inspirată de doctrina Bisericii, dar ea implică, de asemenea, pe de altă parte, nenumărate aspecte concrete, practice, care sunt caracteristice ordinii civile. Considerată din acest punct de vedere, Contrarevoluţia merge dincolo de sfera de activitate a Bisericii, continuând însă întotdeauna să-I fie profund supusă în tot ce are de a face cu Magisterul Ei şi indirecta Ei putere.

8.      TREBUIE FIECARE CATOLIC SĂ FIE CONTRAREVOLUŢIONAR ?

În măsura în care este un apostol, un catolic este un contrarevoluţionar. Dar el poate să fie aşa în diferite feluri.

A.    Contrarevoluţionarul implicit

El poate fi astfel implicit şi, cum s-ar spune, inconştient. Acesta este cazul cu o soră de caritate într-un spital. Activitatea ei directă urmăreşte vindecarea trupurilor şi, mai presus de toate, binele sufletelor. Ea poate efectua această activitate fără să vorbească de Revoluţie şi Contrarevoluţie. Ea poate trăi în condiţii atât de speciale încât să nu ştie nimic de fenomenul Revoluţiei şi Contrarevoluţiei. Cu toate acestea, în măsura în care într-adevăr face bine sufletelor, ea va forţa influenţele Revoluţiei să bată în retragere din acele suflete. Aceasta înseamnă a lucra în mod implicit ca parte a Contrarevoluţiei.

B.     Modernitatea de a face Contrarevoluţia explicită

Epoca prezentă este cu totul cufundată în fenomenul Revoluţiei şi Contrarevoluţiei. După părerea noastră, într-o astfel de epocă este modern, în sens pozitiv, de a cunoaşte acest fenomen în profunzimea lui şi de a lua în faţa Revoluţiei atitudinea perspicace şi energică pe care circumstanţele o impun.
Astfel, credem că este foarte de dorit ca fiecare apostolat de astăzi să aibă, ori de câte ori e cazul, un ton şi o intenţie explicit contrarevoluţionare. Cu alte cuvinte, considerăm că un apostol cu adevărat modern, oricare ar fi domeniul căruia i se dedică, va spori mult eficacitatea muncii sale dacă ştie să discearnă acţiunea revoluţiei în acel domeniu şi să marcheze tot ceea ce face cu pecetea contrarevoluţionară corespunzătoare.

C.     Contrarevoluţionarii expliciţi

Oricum, nimeni nu va nega că anumite persoane au dreptul să-şi asume sarcina de a desfăşura un apostolat specific contrarevoluţionar în cercurile catolice şi necatolice. Ele vor face aceasta afirmând public existenţa Revoluţiei, descriindu-i spiritul, metodele şi doctrinele şi îndemnând fiecare la o acţiune contrarevoluţionară.
Făcând astfel, ele îşi pot pune activităţile în serviciul unui apostolat specializat, tot aşa de natural şi demn de laudă ca al celor specializaţi în lupta împotriva altor adversari ai Bisericii, cum sunt spiritismul şi Protestantismul, şi încă unul care este cu siguranţă mai profund. A exercita o influenţă în diferitele medii înconjurătoare, catolice şi necatolice, pentru a preveni sufletele împotriva relelor aduse de Protestantism, de pildă, este şi legitim şi necesar, desigur, unei acţiuni antiprotestante, inteligente şi eficace. Acei catolici care se consacră apostolatului Contrarevoluţiei vor proceda la fel.
Excesele posibile ale acestui apostolat - pe care el poate avea ca orişicare altul - nu anulează principiul stabilit de noi : "Abusum non tollit usum" - "abuzul nu exclude uzul".

D.    Acţiunea contrarevoluţionară care nu constituie un apostolat

În fine, sunt contrarevoluţionari care nu fac un apostolat în sensul strict al cuvântului pentru că ei se dedică luptei în anumite domenii - de pildă, printr-o acţiune specifică de partizanat politic ori luptând împotriva Revoluţiei prin intermediul iniţiativelor economice. acestea sunt, de altfel, activităţi foarte oportune care nu pot fi privite decât cu simpatie.

9.      ACŢIUNEA CATOLICĂ ŞI CONTRAREVOLUŢIA

Dacă folosim termenul de Acţiune Catolică în înţelesul legitim dat de Pius al XII-lea (adică un grup de asociaţii sub conducerea Ierarhiei şi care colaborează cu apostolatul ei), atunci, după părerea noastră, Contrarevoluţia este în aspectele ei religioase şi morale o parte extrem de importantă din programul unei Acţiuni Catolice viguros moderne.
Fireşte, acţiunea contrarevoluţionară poate fi îndeplinită de o persoană sau de diferite persoane, lucrând împreună din proprie iniţiativă. Cu aprobarea cuvenită a Bisericii, ea poate chiar să culmineze prin formarea unei asociaţii religioase, dedicată special luptei împotriva Revoluţiei.
Este clar că acţiunea contrarevoluţionară pe terenul strict economic sau de partizanat nu face parte din scopurile Acţiunii Catolice.

10.  CONTRAREVOLUŢIA ŞI NECATOLICII

Poate Contrarevoluţia accepta cooperarea necatolicilor ? Putem vorbi despre contrarevoluţionari protestanţi, musulmani etc. ? Răspunsul trebuie să fie foarte prudent în privinţa nuanţelor. Nu există Contrarevoluţie autentică în afara Bisericii (vezi nr. 5 mai sus). Dar putem admite că anumiţi protestanţi sau musulmani, de pildă, ajung într-o stare sufletească în care încep să-şi dea seama de toată răutatea revoluţiei şi să ia poziţie împotriva ei. Este posibil ca unii ca aceştia să formeze bariere împotriva revoluţiei, care în anumite împrejurări vor fi de foarte mare importanţă. În cazul în care sunt apţi pentru har, ei pot deveni excelenţi catolici şi deci contrarevoluţionari eficienţi. Dar şi fără aceasta, ei resping Revoluţia într-o oarecare măsură şi o pot face chiar să dea înapoi. În accepţia deplină şi adevărată a cuvântului, ei nu sunt contrarevoluţionari. Dar se poate profita de cooperarea lor, şi chiar trebuie profitat cu precauţiile pe care această cooperare le impune potrivit directivelor Bisericii. În special catolicii trebuie să ia în considerare pericolele inerente pe care le implică asociaţiile interconfesionale, după cum a prevenit în mod înţelept Sf. Pius al X-lea : "Într-adevăr, fără a ne referi la alte aspecte, prin întovărăşiri de acest fel, oamenii noştri se expun ori pot să se expună la primejdii incontestabil grave în privinţa integrităţii credinţei lor sau în aceea a supunerii lor sincere faţă de legile şi învăţăturile Bisericii"*. Cea mai bună formă de apostolat, aceea "de cucerire", trebuie să aibă ca obiect al ei pe acei necatolici care au tendinţe contrarevoluţionare.













REVOLUŢIA ŞI

CONTRAREVOLUŢIA

DUPĂ DOUĂZECI DE ANI






CAPITOLUL  I


Revoluţia : un proces în continuă transformare


Aici se sfârşea, în ediţiile sale anterioare, eseul Revoluţie şi Contrarevoluţie. Urma un scurt cuvânt despre pietate şi entuziasm, care forma "Concluzia". Deoarece s-a scurs atâta timp de la prima ediţie, este potrivit să ne întrebăm dacă mai este ceva de spus în privinţa problemelor tratate în eseu.

Fără îndoială, evenimentele acestor douăzeci de ani au adăugat aspecte noi la câteva din problemele analizate aici. Din această cauză, ni se pare potrivit să introducem câteva consideraţii înaintea "Concluziei" din 1959.

1.      REVOLUŢIE ŞI CONTRAREVOLUŢIE ŞI
T.F.P.-URILE : DOUĂZECI DE ANI DE ACTIVITATE

… După douăzeci de ani este titlul unui roman de Alexandre Dumas, foarte iubit de adolescenţii din Brazilia, până în momentul (acum de mult trecut) când transformări psihologice profunde au distrus gustul pentru genul acela de literatură. În timp ce începem să scriem aceste note, romanul respectiv ne-a fost adus în minte de o asociere de imagini.
Tocmai ne-am reîntors cu gândul la anul 1959; acum suntem la sfârşitul anului 1976. Aşadar, ne apropiem de sfârşitul celui de al doilea deceniu de circulaţie al acestei cărţi. Douăzeci de ani…
În această perioadă, ediţiile cărţii s-au înmulţit*.
N-a fost în intenţia noastră să facem din Revoluţie şi Contrarevoluţie numai un simplu studiu, ci şi o carte de căpătâi pentru circa o sută de tineri brazilieni care ne-au cerut să orientăm şi să coordonăm eforturile lor, ţinând seama de problemele şi obligaţiile cu care ei se confruntau în acel timp. Acest mic grup iniţial - germeni  viitoarelor T.F.P. - s-a răspândit peste tot teritoriul brazilian care este de dimensiuni continentale. Circumstanţe favorabile au înlesnit, pari passu, formarea şi dezvoltarea de entităţi similare şi autonome pretutindeni în America de Sud. Acelaşi lucru s-a întâmplat mai târziu în Statele Unite, Canada, Spania şi Franţa. Mai recent afinităţi de gândire şi relaţii cordiale promiţătoare au legat această vastă familie de entităţi de unele personalităţi şi asociaţii din diverse ţări europene.
În 1973, la Paris a fost întemeiat biroul Tradition, Famille, Proprieté, care s-a dedicat promovării acestor legături şi contacte cât mai mult posibil**.
Aceşti douăzeci de ani au fost, aşadar, ani de expansiune. Da, au fost ani de expansiune dar şi ani de intensă luptă contrarevoluţionară.
Rezultatele astfel obţinute împotriva Revoluţiei continuă să fie considerabile. Dar nu este acum momentul de a le enumera pe toate. Ne limităm la a spune că, în fiecare ţară unde există un T.F.P. sau o organizaţie similară, aceasta a combătut Revoluţia continuu, fără întrerupere. Prin Revoluţie înţelegem, concret, progresismul în domeniul spiritual şi comunismul în domeniul societăţii laice. Din lupta împotriva comunismului face parte şi bătălia împotriva diferitelor modele de socialism, acestea fiind doar stadii pregătitoare sau forme larvare ale comunismului. Această luptă a fost întotdeauna dusă după principiile, scopurile şi normele arătate în Partea a Doua a acestui studiu.
Roadele astfel obţinute arată clar exactitatea celor ce s-au spus în această lucrare despre temele inseparabile ale Revoluţiei şi Contrarevoluţiei.

2.      ÎNTR-O LUME ÎN PLINĂ TRANSFORMARE, MAI ESTE ACTUALĂ REVOLUŢIE ŞI CONTRAREVOLUŢIE ? RĂSPUNSUL ESTE AFIRMATIV

În vreme ce ediţiile şi roadele Revoluţiei şi Contrarevoluţiei se înmulţesc în ambele Americi şi în Europa, lumea este propulsată de procesul revoluţionar care o domină de patru secole. Ca rezultat al acestui proces, lumea a trecut prin transformări semnificative. În ultimii douăzeci de ani, aceste schimbări au fost atât de rapide şi de profunde încât, la lansarea acestei noi ediţii, este potrivit să ne întrebăm, cum am mai spus, dacă este ceva de rectificat în privinţa celor scrise de noi în 1959 cu referire la aceste transformări.
Revoluţie şi Contrarevoluţie este situată uneori la nivel teoretic şi uneori la nivel teoretic-practic, deci foarte aproape de teoria pură. Astfel nu este surprinzător, după părerea noastră, că n-a avut loc între timp nici un eveniment de natură să modifice conţinutul acestui studiu.
Sigur, multe dintre metodele şi stilurile de acţiune folosite de T.F.P.-ul din Brazilia, care tocmai se întemeia în 1959, şi de organizaţiile de acelaşi tip, au fost înlocuite sau adaptate noilor circumstanţe, iar altele noi au fost create. Dar toate aceste metode şi stiluri de acţiune sunt situate la un nivel inferior, nivelul executiv şi practic. Revoluţie şi Contrarevoluţie nu se ocupă de ele. Aceasta explică faptul că nu sunt modificări de introdus în lucrare.
Cu toate acestea, ar fi multe de adăugat dacă am vrea să raportăm Revoluţie şi Contrarevoluţie la noile orizonturi deschise de Istorie. Dar astfel de adăugiri ar depăşi limitele acestui simplu supliment. Spaţiul nostru este totuşi suficient pentru un rezumat al celor realizate de Revoluţie în aceşti douăzeci de ani - un rezumat care ar aduce în centrul atenţiei panorama lumii transformate de ea. Credem că un astfel de rezumat ar da posibilitate cititorului să facă legătura, uşor şi convenabil, între conţinutul acestei cărţi şi realitatea actuală. În consecinţă, aceasta este ceea ce vom face noi acum.




CAPITOLUL  II


Apogeul şi criza Revoluţiei a treia


1.      APOGEUL REVOLUŢIEI A TREIA

După cum am văzut în primele două părţi ale acestei cărţi (vezi "Introducere" şi Partea Întâi, Cap. III, A-D), cele trei mari revoluţii constituie stadiile principale ale procesului de demolare a Bisericii şi a Civilizaţiei Creştine. În secolul al XVI-lea au fost Umanismul, Renaşterea şi Protestantismul (Întâia Revoluţie); şi în a doua decadă a acestui secol, Comunismul (a treia Revoluţie).
Aceste trei revoluţii pot fi înţelese numai ca părţi ale unui întreg care este Revoluţia.
Deoarece Revoluţia este un proces, evident că a treia Revoluţie şi-a continuat cursul din 1917 până în prezent. Şi acum ea este la un adevărat apogeu. Dacă luăm în considerare teritoriile şi populaţiile subjugate de regimurile comuniste, vedem că a treia Revoluţie stăpâneşte un imperiu mondial fără precedent în istorie. Acest imperiu este o sursă continuă de nesiguranţă şi dezbinare între cele mai mari naţiuni necomuniste. Mai mult, conducătorii Revoluţiei a treia controlează pârghiile care pun în mişcare nu numai partidele comuniste dar şi o reţea imensă de agenţi şi afiliaţi ai lor în sânul statelor necomuniste. Această reţea include criptocomunişti, paracomunişti şi o serie de naivi utili, infiltraţi nu numai în partide necomuniste, socialiste şi altele, dar şi în Biserici, precum şi în bănci, presă, televiziune, radio, industria filmului etc., peste tot în lumea necomunistă. Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi destul, a treia revoluţie utilizează cu o eficacitate teribilă - cum vom explica pe urmă - tacticile cuceririi psihologice. Prin aceste mijloace, Comunismul a fost în stare să reducă sectoare imense ale opiniei publice necomuniste la o apatie plină de automulţumire. Astfel de tactici îndreptăţesc Revoluţia a treia să creadă că, în acest domeniu, va obţine succese tot mai utile pentru ea şi tot mai deconcertante pentru observatorii care analizează evenimentele din exteriorul ei.
Inerţia, ca să nu mai vorbim de evidenta şi substanţiala colaborare a atâtor guverne burgheze din Occident cu comunismul (deja atât de puternic), defineşte un teribil tablou de ansamblu.
În aceste condiţii, dacă procesul revoluţionar îşi continuă cursul ca până acum, este omeneşte inevitabil ca triumful general al Revoluţiei a treia să se impună, în cele din urmă, asupra lumii întregi. În cât timp ? Mulţi s-ar alarma dacă am sugera, numai ca o ipoteză, douăzeci de ani. Această perioadă li se va părea surprinzător de scurtă. În realitate, cine poate garanta că acest rezultat nu se va împlini în decurs de zece ani, cinci ani, chiar şi mai curând ?
Apropierea, posibila iminenţă a acestei mari hecatombe este, fără îndoială, unul din semnele care - comparând orizonturile anilor 1959 şi 1976 - indică cea mai mare transformare în tabloul lumii.



A.    Pe drumul apogeului ei, Revoluţia a treia a evitat cu atenţie aventurile totale şi inutile

Indiscutabil, mentorii Revoluţiei a treia au capacitatea de a lansa în orice moment o aventură pentru completa cucerire a lumii printr-o serie de războaie, lovituri politice, crize economice şi revoluţii sângeroase. Dar este uşor de văzut că o astfel de aventură prezintă riscuri considerabile. Mentorii Revoluţiei a treia îşi vor asuma aceste riscuri numai dacă aceasta li se pare indispensabil.
De fapt, dacă utilizarea continuă a metodelor clasice a dus comunismul la actualele culmi ale puterii lui, fără ca procesul revoluţionar să fie expus altor riscuri decât unele bine cumpănite şi circumscrise cu atenţie, este de înţeles că aceia care conduc Revoluţia mondială nădăjduiesc să ajungă la totala dominaţie a lumii, neexpunându-şi activitatea la riscul unor catastrofe iremediabile, inerente oricărei mari aventuri.

B.     Aventură, în următoarele stadii ale Revoluţiei a treia?

Acum, succesul obişnuitelor metode ale Revoluţiei a treia este primejduit de apariţia unor circumstanţe psihologice nefavorabile care au devenit foarte accentuate în decursul ultimilor douăzeci de ani. Astfel de circumstanţe vor constrânge oare comunismul să aleagă de azi înainte aventura ?




2.      PIEDICI NEAŞTEPTATE ÎN CALEA APLICĂRII METODELOR CLASICE ALE REVOLUŢIEI A TREIA

A.    Declinul puterii ei de convingere

Înainte de toate să examinăm aceste circumstanţe.
Cea dintâi este declinul puterii de convingere a prozelitismului comunist.
A fost un timp când metoda principală folosită de comunismul internaţional pentru recrutarea adepţilor consta în îndoctrinarea explicită şi categorică.
Din motive care ar cere prea mult timp pentru a fi enumerate, s-a instalat aproape în tot Occidentul şi în vaste sectoare ale opiniei publice, un înalt grad de nepăsare faţă de această îndoctrinare. Se înregistrează, aşadar, un declin vizibil în puterea de convingere a dialecticii comuniste şi în expunerea completă şi făţişă a propagandei doctrinare.
Astfel se explică de ce propaganda comunistă din zilele noastre încearcă din ce în ce mai mult să se prezinte într-o manieră deghizată, blândă, neprecipitată. Uneori această camuflare constă în răspândirea sporadică, mascată a principiilor marxiste prin intermediul literaturii socialiste. Alteori, principii care se înmulţesc ca microbii sunt insinuate chiar în cultura aşa-zicând "centristă", conducându-i pe centrişti la o acceptare inadvertentă şi gradată a doctrinei comuniste în întregimea ei.


B.     Declinul de putere al conducerii revoluţionare

Faptul că s-a recurs la aceste metode indirecte, încete şi laborioase, denotă o descreştere în puterea Crezului Roşu de a convinge mulţimile pe cale directă. Această diminuare a puterii directe de convingere este însoţită de un declin corespunzător de putere la nivelul conducerii revoluţionare a comunismului. Să examinăm cum se manifestă aceste fenomene corelative şi care sunt rezultatele lor.
-          Ura, lupta de clasă, Revoluţia.
În esenţă, mişcarea comunistă este şi însăşi se consideră a fi o revoluţie născută din lupta de clasă. Violenţa este metoda cea mai compatibilă cu ea. Aceasta este metoda directă şi fulminantă pe care mentorii comunismului contau pentru a obţine maximum de rezultate cu minimum de riscuri, în timpul cel mai scurt posibil.
Această metodă presupune o capacitate de conducere din partea diferitelor partide comuniste. Prin această conducere, ei au reuşit să creeze nemulţumiri, să transforme aceste nemulţumiri în ură şi să unească aceste uri într-o imensă conspiraţie. Sub impulsul "atomic" al acestor uri, ei au trecut la demolarea ordinii prezente şi la implantarea Comunismului.
-          Declinul în administrarea urii şi în folosirea violenţei.
Dar această administrare a urii a început să le scape comuniştilor din mâini.
Nu ne vom extinde aici, explicând cauzele complexe ale acestui fapt. Ne vom limita să semnalăm, ca un rezultat al acestei tendinţe, că violenţa le-a adus comuniştilor tot mai puţine avantaje în decursul acestor douăzeci de ani. Pentru a dovedi aceasta, este de ajuns să amintim că lupta de gherilă şi terorismul, răspândite de Cuba pretutindeni în America latină, au dus invariabil la eşecuri.
Este foarte adevărat că, în Africa, violenţa a atras aproape întreg continentul spre Comunism. Dar acest fapt spune foarte puţin despre tendinţele opiniei publice din restul lumii, deoarece primitivismul majorităţii aborigenilor care populează continentul african îi situează în condiţii speciale şi inconfundabile. Acolo, câştigarea aderenţilor prin violenţă nu s-a făcut atât pe calea stimulării ideologice, cât mai curând pe baza resentimentelor anticolonialiste, pe care propaganda comunistă a ştiut să le exploateze cu obişnuita ei viclenie.
-          Rezultatul şi dovada acestui declin : a treia Revoluţie se metamorfozează într-o Revoluţie zâmbitoare.
În ultimii douăzeci-treizeci de ani, Revoluţia a treia şi-a pierdut capacitatea de a stârni şi de a conduce ura revoluţionară. Dovada cea mai sigură în acest sens o constituie metamorfoza pe care singură şi-a impus-o.
În timpul dezgheţului post-stalinist, Revoluţia a treia şi-a pus o mască zâmbitoare şi a pretins că îşi schimbă mentalitatea şi temperamentul. În acelaşi timp, s-a arătat dispusă la diverse moduri de colaborare cu adversarii pe care, mai înainte, încercase să-i nimicească prin violenţă. Astfel, pe scena internaţională Revoluţia a trecut de la războiul rece la coexistenţa paşnică. Apoi a continuat cu "eliminarea barierelor ideologice". În cele din urmă, a intrat într-o colaborare evidentă cu puterile capitaliste, etichetată în limbajul publicităţii ca Ostpolitik sau destindere.
Metamorfozele Revoluţiei a treia pot fi observate şi în sfera internă a diferitelor ţări din Occident. În timpul lui Stalin, la politique de la main tendue (politica mâinii întinse) a fost un simplu artificiu pentru a ademeni neînsemnate minorităţi catolice de stânga. Politica aceasta s-a transformat într-o adevărată destindere între comunişti şi procapitalişti. Aceasta a fost pentru "roşii" calea ideală de a iniţia avansuri înşelătoare faţă de şi relaţii cordiale cu toţi adversarii lor, din domeniul laic, ca şi din cel spiritual. De aici au rezultat o serie de tactici "prietenoase", cum sunt cele ale tovarăşilor de drum, ale "eurocomunismului" legalist amabil şi bănuitor faţă de Moscova, ale "compromisului istoric" şi altele asemenea.
După cum am spus, toate aceste stratageme prezintă avantaje pentru Revoluţia a treia. Dar ele sunt lente, graduale şi depind de o mie de factori variabili pentru a da rezultate.
La apogeul puterii ei, Revoluţia a treia a încetat să ameninţe şi să atace, şi a început să zâmbească şi să ceară. A încetat să avanseze în cadenţă militară, cu cizmele ei căzăceşti, pentru a progresa încet, în pas discret. A abandonat cărarea dreaptă - întotdeauna cea mai scurtă - şi a ales una în zig-zag. Cursul acestei noi cărări nu este lipsit de incertitudini.
Ce transformare enormă în douăzeci de ani !





C.     Obiecţie : succesele comuniste în Italia şi Franţa

Se va spune însă că succesele acestei tactici în Italia şi Franţa nu ne permit să afirmăm că astăzi comunismul bate în retragere în lumea liberă, sau că măcar progresează mai încet decât comunismul cu faţă dură din anii lui Lenin şi Stalin.
Întâi de toate vom răspunde acestei obiecţii spunând că recentele alegeri generale (ca şi cele regionale) din Suedia, Germania de Vest şi Finlanda şi instabilitatea actuală a guvernului laburist din Anglia reflectă foarte bine lipsa de apetit a maselor pentru "paradisurile" socialiste, violenţa comunistă ori altele de acest fel*. Mai mult, sunt simptome clare că exemplul acestor ţări a şi început să aibă repercursiuni în cele două mari naţiuni catolice latine din Europa occidentală. Aceste repercursiuni au împiedicat avansul comunismului în Franţa şi Italia.
Dar, după cum vedem, mai întâi de toate este necesar să punem la îndoială autenticitatea numărului crescând de voturi obţinute de partidul Comunist Italian sau de Partidul Socialist Francez (vorbim de el pentru că Partidul Comunist Francez stagnează) ca o măsură a progresului comunist…
Ambele partide sunt departe de a fi beneficiat numai de voturile propriilor lor corpuri electorale. Desigur, sprijinul catolic considerabil - a cărui amploare reală numai Istoria o va dezvălui într-o zi în toată extinderea ei - a creat complicităţi cu totul excepţionale, iluzii, slăbiciuni şi inerţii în jurul Partidului Comunist Italian. Proiecţia electorală a acestor circumstanţe incredibile şi artificiale explică într-o mare măsură creşterea numărului celor care au votat pentru partidul comunist. Mulţi dintre aceştia nu sunt în nici un caz alegători comunişti. Şi să nu uităm nici influenţa directă sau indirectă exercitată de anumiţi Cresuşi asupra votării. Atitudinea lor făţiş colaboraţionistă faţă de Comunism dă naştere la manevre electorale din care Revoluţia a treia trage un profit evident. Observaţii analoge pot fi făcute în privinţa Partidului Socialist Francez.



3.      URA ŞI VIOLENŢA METAMORFOZATE GENEREAZĂ RĂZBOIUL PSIHOLOGIC REVOLUŢIONAR TOTAL

În decursul ultimilor douăzeci de ani s-au produs imense transformări în panorama Revoluţiei a treia. Pentru a cuprinde mai bine amploarea acestor transformări, trebuie să analizăm ca un tot marea speranţă de azi a comunismului. Aceasta este războiul psihologic revoluţionar.
După cum am spus, comunismul internaţional se naşte inevitabil din ură şi este împins de propria lui logică interioară la folosirea violenţei practicată prin intermediul războaielor şi revoluţiilor. Cu toate acestea, după cum am văzut, modificări importante şi profunde în opinia publică l-au constrâns să-şi disimuleze ura, obligându-l să se prefacă că renunţă la războaie şi revoluţii.
Acum, dacă aceste renunţări ar fi sincere, comunismul internaţional şi-ar dezminţi într-atât propria esenţă încât s-ar autodistruge.
Dar aceasta este departe de a fi situaţia reală. Comunismul foloseşte zâmbetul numai ca o armă de agresiune şi ostilitate. El nu elimină violenţa ci o transferă din câmpul operaţiilor militare şi palpabile în alt domeniu în care acţiunile lui sunt psihologice şi impalpabile. El încă urmăreşte să obţină victoria pe care anumite circumstanţe l-au împiedicat s-o câştige într-o manieră categorică şi vizibilă, după metodele clasice. Obiectivul lui este să obţină această victorie înăuntrul sufletelor, în faze succesive şi în mod invizibil.
Bineînţeles, nu este vorba de câteva operaţiuni răzleţe şi sporadice în domeniul spiritului. Dimpotrivă, e vorba de un adevărat război de cucerire - psihologic, da, însă total. Este un război menit să cucerească omul în ansamblul lui şi pe toţi oamenii din toate ţările.
Insistăm asupra acestui concept de război psihologic revoluţionar total. Într-adevăr, războiul psihologic are ca obiectiv psihicul întreg al omului. El "lucrează" asupra lui în diversele forţe ale sufletului şi în toate fibrele mentalităţii lui.
El este îndreptat asupra tuturor oamenilor : partizani ori simpatizanţi ai Revoluţiei a treia, neutri şi chiar adversari.
El se străduieşte să folosească toate mijloacele. La fiecare pas, el caută un factor specific prin care să aducă, încetul cu încetul, fiecare grup social şi chiar pe fiecare om mai aproape de comunism, într-o măsură cât de mică. Şi aceasta se întâmplă în fiecare domeniu : în convingerile religioase, politice, sociale şi economice; în atitudinile culturale; în preferinţele artistice, în modurile de a fi şi de a acţiona în familie, în profesiune şi în societate.

A.    Cele două mari obiective ale războiului psihologic revoluţionar

După cum am văzut, Revoluţia a treia are în prezent dificultăţi în sfera recrutării ideologice. Din cauza aceasta, activităţile ei cele mai utile nu sunt exercitate asupra prietenilor şi a simpatizanţilor. În schimb, majoritatea activităţilor ei în războiului psihologic sunt concentrate asupra neutrilor ireductibili şi asupra adversarilor ei, în aşa fel încât :
a.    să-i înşele şi să-i adoarmă încet pe ireductibilii neutri;
b.    să-i dezbine la fiecare pas, să-i dezarticuleze, izoleze, terorizeze, să-i defăimeze, să-i persecute şi să-i blocheze pe adversarii ei.
După cum vedem noi lucrurile, acestea sunt cele două mari scopuri ale războiului psihologic revoluţionar.
În modul acesta, Revoluţia a treia devine capabilă de a învinge - dar nu atât sporindu-şi prietenii, cât distrugându-şi adversarii.
Evident, pentru a desfăşura acest război, comunismul mobilizează toate mijloacele de acţiune pe care le are la dispoziţia lui în ţările occidentale. Şi acestea sunt formidabile, graţie apogeului la care ofensiva Revoluţiei a treia se află acolo în prezent.

B.     Războiul psihologic revoluţionar total, o rezultantă a apogeului Revoluţiei a treia şi a problemelor cu care aceasta se confruntă

Războiul psihologic revoluţionar total este, prin urmare, o rezultantă a combinării dintre doi factori contradictorii pe care deja i-am menţionat :
-          pe de o parte, influenţa fără precedent pe care Revoluţia a treia o exercită asupra cvasi-totalităţii punctelor-cheie ale imensei maşini care este societatea occidentală.
-          Pe de altă parte, declinul capacităţii ei de a convinge şi conduce nivelurile profunde ale opiniei publice din Occident.

4.      OFENSIVA PSIHOLOGICĂ A REVOLUŢIEI A TREIA ÎN BISERICĂ

N-ar fi posibil să se descrie acest război psihologic fără a examina cu atenţie dezvoltarea lui în ceea ce constituie însuşi sufletul Occidentului. Acesta este creştinismul şi, mai precis, religia catolică, adică Creştinismul în deplinătatea lui absolută şi unică autenticitate.

A.    Conciliul Vatican II

Din perspectiva Revoluţiei şi Contrarevoluţiei, zâmbitorul comunism post-stalinist a obţinut un succes excepţional. Acest succes al succeselor a fost tăcerea enigmatică, deconcertantă, incredibilă şi apocaliptic de tragică a Conciliului Vatican II.
Acest Conciliu s-a dorit pastoral şi nu dogmatic. Şi într-adevăr n-a avut nici o relevanţă dogmatică. Pe lângă aceasta, tăcerea lui asupra comunismului îl poate înscrie în istorie ca un conciliu apastoral.
Vom explica sensul special în care facem această afirmaţie.
Să ne închipuim o turmă imensă, lâncezind în câmpuri neproductive şi aride. Oile sunt atacate din toate părţile de roiuri de albine, viespi şi păsări de pradă. Păstorii se străduiesc să ude câmpul şi să alunge roiurile. Se poate califica această activitate drept una pastorală ? În principiu, da. Dar să ne închipuim că, în acelaşi timp, este atacată de haite de lupi lacomi, mulţi dintre ei acoperiţi cu piei de oi. Dacă păstorii au luptat împotriva insectelor şi păsărilor fără a face nici un efort să demaşte sau să îndepărteze lupii, poate fi considerată munca lor drept pastorală ? Pot ei fi consideraţi nişte păstori buni şi credincioşi ?
Cu alte cuvinte, cei din Conciliul Vatican II, care au dorit să alunge pe adversarii mai mici dar, prin tăcerea lor, au dat frâu liber adversarilor mai mari, au procedat oare ca adevăraţi Păstori ?
Folosind tactici "aggiornate" (la zi), care sunt cel puţin contestabile pe plan teoretic şi s-au dovedit a fi dezastruoase în practică, Conciliul Vatican II a încercat să îndepărteze, să zicem, albinele, viespile şi păsările de pradă. Dar tăcerea lui în ceea ce priveşte comunismul a lăsat deplină libertate lupilor. Activitatea acestui Conciliu nu poate fi înscrisă ca într-adevăr pastorală nici în istorie, nici în Cartea Vieţii.
Ne vine greu s-o spunem, dar, în acest sens, evidenţa faptelor singularizează Conciliul Vatican II ca pe una dintre cele mai mari calamităţi, dacă nu cea mai mare, din toată istoria Bisericii*. Pornind din acest Conciliu, "fumul lui Satan"** a pătruns în Biserică în proporţii de necrezut. Şi, zi de zi, el se răspândeşte din ce în ce mai mult, cu forţa teribilă de expansiune inerentă gazelor. Devenit piatră de poticnire pentru un număr incalculabil de suflete, Trupul Mistic al lui Hristos a intrat, ca să zicem aşa, într-un proces sinistru de autonimicire.
Istoria înregistrează dramele nenumărate pe care le-a suferit Biserica în cele douăzeci de secole ale existenţei Ei. Acestea au fost de două feluri :
-       opoziţii încolţite în afara Ei şi care apoi au încercat distrugerea ei completă din afară;
-       tumori formate înăuntrul Ei, înlăturate de ea prin amputare, şi care apoi au încercat cu ferocitate distrugerea Ei din afară.
Dar când a mai fost vreodată Istoria martoră la o încercare de demolare, efectuată nu de un adversar ca până acum, a fost descrisă într-o foarte înaltă declaraţie cu repercusiuni mondiale ca o "autodemolare"*.
Rezultatul, pentru Biserică şi pentru ceea ce a mai rămas din Civilizaţia Creştină, a fost un imens colaps. Ostpolitik-a Vaticanului şi uriaşa infiltrare a comunismului în cercurile catolice sunt efectele acestor calamităţi. Ele constituie tot atâtea succese suplimentare în ofensiva psihologică a Revoluţiei a treia împotriva Bisericii.

B.     Biserica : centrul modern al conflictului dintre Revoluţie şi Contrarevoluţie

Când am scris Revoluţie şi Contrarevoluţie, în 1959, Biserica era considerată ca marea forţă spirituală împotriva expansiunii mondiale a sectei comuniste. În 1976, situaţia este diferită. Acum, nenumăraţi oameni ai Bisericii, inclusiv episcopi, au devenit complicii ei prin omisiune, colaboratorii ei în luptă şi chiar forţele ei propulsive. Progresismul, care s-a instalat aproape peste tot, transformă pădurea Bisericii catolice, odinioară verde şi plină de sevă, în lemn uscat, căruia comunismul îi poate da foc uşor.
Într-un cuvânt, de aşa mărime este această transformare încât nu ezităm să afirmăm că centrul luptei a suferit o deplasare. Ceea ce vrem să spunem este că punctul cel mai sensibil şi cu adevărat decisiv al luptei dintre Revoluţie şi Contrarevoluţie s-a deplasat de la societatea laică la cea spirituală. Acum, acest centru a ajuns să fie Sfânta Biserică. Înăuntrul structurii ei, de o parte sunt progresiştii, criptocomuniştii şi procomuniştii, iar de cealaltă parte antiprogresiştii şi anticomuniştii. Şi aceste două fracţiuni opuse se confruntă una cu alta*.

C.     Reacţii întemeiate pe Revoluţie şi Contrarevoluţie

Aceste multe transformări au anulat oare eficacitatea Revoluţiei şi Contrarevoluţiei ? Dimpotrivă.
În 1968, T.F.P.-urile care existau pe atunci în America de sud, inspirate de partea a doua a acestui studiu (cu titlul "Contrarevoluţia"), au semnat un ansamblu de petiţii adresate lui Paul al VI-lea. Petiţiile cereau să se ia măsuri împotriva infiltrării stângiste a clerului catolic şi a laicilor din America de Sud.
În total, în decurs de 58 de zile, s-au obţinut pe aceste petiţii 2.060.368 de semnături în Brazilia, Argentina, Chile şi Uruguay. După cât ştim, a fost până acum singura cerere de masă - în orice domeniu - la care au subscris fii din patru naţiuni ale Americii de Sud. Şi în fiecare din aceste ţări unde a fost lansată, a fost - iarăşi după câte ştim - singura petiţie care a reunit vreodată atât de multe semnături. Răspunsul lui Paul al VI-lea nu s-a limitat la tăcere şi la inacţiune. Au urmat de atunci - ne doare s-o spunem - o serie de acţiuni menite să dea prestigiu şi să faciliteze acţiunea multor promotori ai stângismului catolic.
În faţa avansului crescând al infiltrării comuniste în Sfânta Biserică, T.F.P.-urile şi entităţile similare nu s-au descurajat. În 1974, fiecare din ele a dat publicităţii o declaraţie*, exprimând dezacordul lor cu Ostpolitik-a Vaticanului şi hotărârea "de a-i sta împotrivă pe faţă" (Galateni 2, 11).
O frază din declaraţie, care se referă la Paul al VI-lea, exprimă spiritul documentelor : "În genunchi, privind cu veneraţie la figura Sanctităţii Sale Papa Paul al VI-lea, ne exprimăm toată fidelitatea faţă de el. În actul acesta filial spunem Păstorului tuturor Păstorilor : «Sufletul nostru este al vostru, viaţa noastră este a voastră. Porunciţi-ne să facem orice doriţi. Dar nu ne porunciţi să stăm cu braţele încrucişate în faţa lupului roşu, agresiv. Conştiinţa noastră se opune la aceasta»".
T.F.P.-urile şi entităţile similare nu s-au mărginit la aceste eforturi. În ţările lor respective, ele au publicat în decursul acestui an (1976) nouă ediţii dintr-un best-seller al T.F.P.-ului chilian, intitulat Biserica tăcerii din Chile - T.F.P. dezvăluie tot adevărul*.
Aproape în toate ţările acestea, lucrarea a fost precedată de un prolog descriind numeroase evenimente locale foarte tulburătoare şi similare celor întâmplate în Chile.
Răspunsul publicului la acest mare efort de publicitate poate fi considerat deja ca o biruinţă. Numai în America de sud au fost tipărite în total 56.000 de exemplare, toate epuizându-se repede. În ţările cele mai populate ale continentului, tirajul unei cărţi de natura aceasta, când este bună, nu depăşeşte de obicei 5.000 de exemplare.
În Spania, o petiţie impresionantă a fost semnată de peste o mie de preoţi din toate regiunile ţării, care îşi exprimau suportul categoric faţă de Societatea Culturală din Covadonga pentru prologul curajos la ediţia spaniolă a cărţii.

D.    Eficacitatea activităţii desfăşurate de T.F.P.-uri şi entităţile similare inspirate de Revoluţie şi Contrarevoluţie

În acest domeniu de luptă specific, ce utilitate practică au avut activităţile contrarevoluţionare ale T.F.P.-urilor, inspirate de cartea Revoluţie şi Contrarevoluţie ?
Denunţând opiniei publice catolice pericolul infiltrării comuniste, T.F.P.-urile au deschis ochii catolicilor la cursele urzite de păstorii necredincioşi. Drept rezultat, aceştia din urmă duc tot mai puţine oi pe căile pierzaniei, cu alte cuvinte de-a lungul acelei căi pe care ei înşişi, păstori, au rătăcit. Iată ce se poate conchide dintr-o observare, fie şi sumară, a evenimentelor.
Aceasta nu este o victorie în sine, dar este o condiţie indispensabilă pentru victorie. T.F.P.-urile mulţumesc Maicii Domnului pentru că astfel, potrivit spiritului şi metodelor din partea a doua a Revoluţiei şi Contrarevoluţiei, au putut să-şi facă datoria în marea bătălie căreia i s-au dedicat şi alte forţe sănătoase, unele dintre ele de mare amploare şi mare capacitate de acţiune.
Drept este să arătăm că, deşi T.F.P.-urile sunt entităţi formate din laici catolici, activitatea lor n-ar fi ajuns la nivelul ei actual dacă n-ar fi fost personalitatea unui episcop cu a cărui fermă prietenie se mândresc. Acesta este Dom Antonio de Castro Mayer, Episcop de Campos. Prin scrisorile sale pastorale*, Excelenţa Sa este una dintre luminile ilustre care încă strălucesc pentru catolicii din Lumea Nouă şi Veche.







5.      O EVALUARE A ULTIMILOR DOUĂZECI DE ANI AI REVOLUŢIEI A TREIA DUPĂ REVOLUŢIE ŞI CONTRAREVOLUŢIE


Situaţia Revoluţiei a treia şi cea a Contrarevoluţiei au fost schiţate aici aşa cum se prezentau cu puţin timp înainte de a douăzecea aniversare a publicării acestei cărţi.
Pe de o parte, apogeul Revoluţiei a treia face ca un succes pe termen scurt al Contrarevoluţiei să fie mai dificil ca oricând.
Pe de altă parte, aceeaşi alergie antisocialistă, care în prezent constituie un obstacol serios în calea victoriei comunismului, creează, pe termen mediu, condiţii evident favorabile Contrarevoluţiei. Nobila responsabilitate istorică de a profita de aceste condiţii cade în sarcina diferitelor grupuri contrarevoluţionare răspândite în lumea întreagă.
În ultimii douăzeci de ani, T.F.P.-urile au încercat să contribuie la efortul comun. Aceasta au realizat-o prin răspândirea lor peste tot în ambele Americi, prin înfiinţarea unui nou T.F.P. în Franţa şi prin formarea de organizaţii dinamice, similare, în Peninsula Iberică. În plus, au făcut cunoscut numele T.F.P.-ului în alte ţări din Lumea Veche şi au stabilit contacte în aceste ţări, arătând reale dorinţe de colaborare cu toate grupurile contrarevoluţionare care activează acolo. Dintre acestea, T.F.P.-urile au o deosebită admiraţie pentru minunata Alleanza Cattolica.
După douăzeci de ani de la apariţia Revoluţiei şi Contrarevoluţiei, T.F.P.-urile şi entităţile similare se situează umăr la umăr cu organizaţiile de prim rang în lupta contrarevoluţionară.




















CAPITOLUL  III


A patra Revoluţie care se naşte


Panorama prezentată n-ar fi completă dacă ar fi să omitem o transformare internă în cea de a treia Revoluţie. Este a patra Revoluţie care se naşte.
Se naşte, într-adevăr, sub forma unei rafinări sau distilări matricide. Când s-a născut a doua Revoluţie (compară Partea Întâi, cap. VI, 3), ea s-a rafinat şi a învins Revoluţia întâi, dându-i o lovitură mortală. Acelaşi lucru s-a întâmplat când, printr-un proces analog, a treia Revoluţie a ajuns acum într-un punct deopotrivă culminant şi fatal pentru ea. Ea generează acum cea de a patra Revoluţie şi se expune la a fi distrusă de aceasta.
Dat fiind conflictul dintre Revoluţia a treia şi Contrarevoluţie, va avea timp procesul care generează a patra Revoluţie să se dezvolte în întregime ? Va fi aceasta efectiv o nouă fază în istoria Revoluţiei ? Sau va fi pur şi simplu un fenomen avortat care va apărea şi va dispărea fără să aibă o influenţă majoră în conflictul dintre Revoluţia a treia şi Contrarevoluţie ? În privinţa Revoluţiei a patra care se naşte, trebuie spus că spaţiul mai mare sau mai mic rezervat ei în aceste însemnări grăbite şi succinte va depinde de răspunsul la această întrebare. În realitate, acesta este un răspuns pe care numai viitorul îl poate da în întregime.
Nu este potrivit a acorda tot atâta importanţă unui lucru nesigur precum unuia sigur. Vom dedica deci aici un spaţiu foarte limitat pentru ceea ce pare a fi a patra Revoluţie.

1.      A PATRA REVOLUŢIE "PROFEŢITĂ" DE AUTORII REVOLUŢIEI A TREIA

Punctul de vedere al lui Marx şi al majorităţii celor mai notorii partizani şi adepţi ai lui ("ortodocşi" ca şi "eterodocşi") despre dictatura proletariatului este bine cunoscut. Ei n-au considerat-o a fi lovitura finală a procesului revoluţionar. După ei, dictatura aceasta nu este altceva decât aspectul cel mai rafinat şi mai dinamic al Revoluţiei universale. Iar în mitologia evoluţionistă, inerentă gândirii lui Marx şi adepţilor lui, aşa cum evoluţia se va desfăşura la infinit de-a lungul secolelor, la fel şi Revoluţia va fi fără sfârşit. Din Revoluţia întâi alte două revoluţii deja s-au născut. A treia, la rândul ei, va genera încă una. Şi aşa mai departe… Este imposibil de prevăzut, din perspectiva marxistă, cum ar arăta Revoluţia numărul 20 sau numărul 50. Dar nu este imposibil să se prevadă cum va fi a patra Revoluţie. Marxiştii înşişi au făcut deja astfel de profeţii.
Această revoluţie va aduce în mod inevitabil prăbuşirea dictaturii proletariatului, ca rezultat al unei noi crize. Sub presiunea acestei crize, statul hipertrofiat va fi victima propriei lui hipertrofii. Şi el va dispărea dând naştere la o stare de lucruri scientistă şi cooperatistă în care - aşa cum spun comuniştii - omul va fi la un grad de libertate, egalitate şi fraternitate de neconceput până azi.

2.      A PATRA REVOLUŢIE ŞI TRIBALISMUL : O EVENTUALITATE ?

-          Cum ? - Este imposibil să nu te întrebi dacă răspunsul îl va da societatea tribală la care visează curentele structuraliste de astăzi. Structuralismul vede în viaţa tribală o sinteză iluzorie între maxima libertate şi colectivismul consimţit. În această situaţie, colectivismul va sfârşi prin a devora libertatea. Într-un astfel de colectivism, diversele "erori" sau persoanele individuale cu modurile lor de a gândi, cu voinţele şi felurile lor de a fi, care sunt deopotrivă caracteristice şi contradictorii, se amestecă şi se dizolvă - după părerea structuraliştilor - în personalitatea colectivă a tribului. Această personalitate tribală, colectivă, generează o gândire, o voinţă şi un mod de a fi comune tuturor.
Fără îndoială, drumul spre această stare de lucruri trebuie să treacă prin stingerea vechilor criterii de reflectare individuală, voinţă şi sensibilitate. Acestea vor fi înlocuite treptat cu forme de sensibilitate, gândire şi deliberare din ce în ce mai colective. De aceea trebuie ca transformarea să aibă loc mai ales în acest domeniu.
-          În ce fel ? - La triburi, coeziunea dintre membri este asigurată îndeosebi printr-un fel de simţire comună tuturor, din care rezultă obiceiuri comune şi o voinţă comună. Raţiunea individuală se reduce la mai nimic. Cu alte cuvinte, ea se limitează la primele şi cele mai elementare mişcări pe care le permite această stare atrofiată. Acest nivel de gândire a fost denumit "gândire sălbatică"*. Este o gândire care nu gândeşte, care se îndreaptă numai spre ceea ce este concret. Acesta este preţul fuziuni tribale colectiviste. Cade în sarcina vraciului să menţină această viaţă psihică colectivă. El realizează aceasta servindu-se de cultele totemice care sunt încărcate de mesaje confuze, dar totodată bogate în focuri fosforescente şi chiar în străfulgerări venite din lumea misterioasă a transpsihologiei sau a parapsihologiei. Dobândirea acestor "bogăţii" va fi compensarea pe care omul o va primi în schimbul atrofierii raţiunii.
-          Ne referim la acea raţiune, hipertrofiată iniţial prin cercetarea liberă a Scripturilor de către cartezianism ş.a.m.d., acea raţiune divinizată de Revoluţia franceză, de care uzează şi abuzează în gradul cel mai înalt fiecare şcoală de gândire comunistă, acum, în sfârşit, atrofiată şi înrobită în slujba totemismului transpsihologic şi parapsihologic…

A.    A patra Revoluţie şi supranaturalul

"Omnes dii gentium daemonia" (Toţi dumnezeii păgânilor sunt demoni) spun Scripturile (Psalmul 95, 5). În această perspectivă structuralistă, magia este prezentată ca o formă a cunoaşterii. În aceste condiţii, în ce măsură poate un catolic să perceapă scânteierile amăgitoare, cântecele (în acelaşi timp sinistre şi atrăgătoare, liniştitoare şi delirante, ateiste şi superstiţios credule) cu care Prinţul Întunericului - din fundul abisurilor unde zace pentru veşnicie - îi atrage pe oamenii care au tăgăduit Biserica lui Hristos ?
aceasta este o chestiune pe care teologii pot şi ar trebui s-o discute. Vreau să spun teologii adevăraţi, adică acei puţini care încă mai cred în existenţa diavolului, îndeosebi acei şi mai puţini care au curajul să vorbească, înfruntând dispreţul şi persecuţiile "mass-media".

B.     Structuralism : tendinţe pretribale

Anumite fenomene, având o afinitate cu mişcarea structuralistă, s-au generalizat în ultimii zece - douăzeci de ani. În măsura în care vedem în mişcarea structuralistă o formă mai mult sau mai puţin exactă a Revoluţiei a patra (dar în orice caz o precursoare a ei), aceste fenomene generalizate trebuie văzute, la rândul lor, ca preparând şi împingând înainte impulsul structuralist.
Printre acestea, în Occident este înlăturarea tradiţiei - din ce în ce mai erodată de nudism - de a purta îmbrăcăminte. Evident, aceasta tinde spre apariţia şi consolidarea unor obiceiuri care vor tolera cel mult o cingătoare de pene, de felul celor purtate de anumite triburi. Aceste pene vor alterna, acolo unde frigul o impune, cu o acoperitoare mai mult sau mai puţin asemenea aceleia folosite de Laplanderi.
Formalităţile politeţii sunt pe cale să dispară repede. Aceasta poate să aibă ca ultim scop numai absoluta simplitate (ca să folosim doar acest calificativ) a relaţiilor tribale.
Este o respingere crescândă a tot ce-i raţional, structurat şi metodic. În extremul ei paroxism, aceasta poate duce numai la eternul şi fantezistul vagabondaj al vieţii de junglă, alternând cu instinctiva şi mecanica îndeplinire a unor activităţi absolut indispensabile vieţii.
Este o aversiune faţă de efortul intelectual, faţă de abstractizare, teoretizare şi doctrină. Până la urmă, aceasta poate duce numai la o hipertrofie a simţurilor şi a imaginaţiei, la acea "civilizaţie a imaginii" despre care Paul al VI-lea a considerat de datoria sa de a preveni omenirea*.
Elogiile idilice, tot mai frecvente la adresa unui anume tip de "revoluţie culturală", care generează o nouă şi până acum nedefinită societate postindustrială, sunt de asemenea simptomatice. Din când în când, comunismul chinez este prezentat ca o primă licărire a noi societăţi.

C.     O modestă contribuţie

Ştim cu toţii în ce măsură abordările panoramice, fiind vaste şi succinte prin natura lor, cum este cea prezentă, se află expuse la obiecţii sub multiple aspecte.
Prescurtat inevitabil din motive de spaţiu, acest ultim tablou sumar oferă un modest prilej de cugetări studioase minţilor înzestrate cu acel cutezător, deosebit rafinament al observaţiei şi analizei care, în toate epocile, le permite unor oameni să prevadă ziua de mâine.

D.    Opoziţia banalului

Alţii vor face ceea ce sufletele banale, lipsite de cutezanţă, au făcut în toate epocile. Zâmbind, vor situa astfel de transformări în categoria imposibilului şi o vor face, pe de o parte, pentru că astfel de schimbări, dacă le-ar accepta, aceasta ar altera obiceiurile lor mintale şi, pe de altă parte, pentru că aceste transformări sunt văzute de ei ca deviind de la ceea ce este rezonabil. Pentru oamenii banali singura direcţie normală a istoriei pare a fi ceea ce este rezonabil.
În faţa acestor perspective, ei vor zâmbi neîncrezători şi optimişti, cum a zâmbit Leon al XI-lea cu privire la mărunta "ceartă a unor călugări", acesta fiind modul în care a perceput el Revoluţia întâi ce se năştea atunci. Sau vor zâmbi cum a zâmbit fenelonianul Ludovic al XVI-lea la primele efervescenţe ale Revoluţiei a doua, care i se înfăţişau în splendidele salons ale palatului, potolite din când în când de sunetul argintiu al clavecinului sau strălucind discret în bucolicele ambianţe şi scene interpretate în stilul "Hameau"-ului soţiei lui. La fel, şi astăzi, optimiştii şi scepticii zâmbesc la manipulările zâmbitorului comunism post-stalinist, ori la convulsiile care prefigurează a patra Revoluţie. Printre aceştia se numără mulţi reprezentanţi înalţi ai Bisericii şi chiar câţiva dintre cei mai de frunte.
Dacă, într-o zi, ajutată în sfera spirituală de către progresismul ecumenic, a treia sau a patra Revoluţie reuşeşte să pună stăpânire pe viaţa laică a omenirii, aceasta se va datora mai mult neglijenţei şi colaborării acestor zâmbitori şi optimişti profeţi ai "rezonabilului", decât furiei oştilor revoluţionare şi serviciilor propagandei revoluţionare.

E.     Tribalism ecleziastic : Penticostalism

Să vorbim acum de sfera spirituală. Este de la sine înţeles că a patra Revoluţie vrea s-o reducă şi pe aceasta la tribalism. Cum se va realiza aceasta se vede deja clar din curentele teologilor şi canonicilor care urmăresc să transforme rigiditatea nobilă şi ca de os a structurii ecleziastice, aşa cum a instituit-o Domnul nostru Iisus Hristos şi cum au modelat-o grandios douăzeci de secole de viaţă religioasă, într-o structură cartilaginoasă, moale şi amorfă, de dioceze şi parohii fără teritoriu. Prin aceste grupări religioase, neclintita autoritate canonică va fi înlocuită treptat cu autoritatea unor "profeţi" mai mult sau mai puţin penticostali. Fiind de aceeaşi natură cu vracii structuralismului, ei vor deveni până la urmă una cu aceştia. La fel, parohia sau dioceza penticostal-progresistă va deveni şi ea, inevitabil, nediferenţiată de celula tribală structuralistă.

3.      DATORIA CONTRAREVOLUŢIONARILOR ÎN FAŢA REVOLUŢIEI A PATRA CARE SE NAŞTE

Ipoteza pe care o analizăm este naşterea Revoluţiei a patra. Când apar nenumărate fapte care pot fi înşiruite astfel încât să sugereze o aşa ipoteză, ce-ar trebui să întreprindă contrarevoluţionarul ?
Din perspectivele Revoluţiei şi Contrarevoluţiei este de datoria lui ca, înainte de orice, să scoată în relief importanţa preponderentă a Revoluţiei în tendinţe (vezi Partea Întâi, cap. V,  1-3). El ar trebui să insiste asupra rolului pe care îl au tendinţele în procesul generator al Revoluţiei a patra şi în lumea ce se naşte din ea. El ar trebui să se pregătească să lupte, cu scopul de a atrage atenţia oamenilor împotriva acestei preponderenţe a tendinţelor fundamental subversive ordinii umane, o stare de lucruri care se generalizează astăzi tot mai mult. De asemenea, el ar trebui să folosească toate resursele legitime şi adecvate, pentru a combate această revoluţie tot în planul tendinţelor.
Contrarevoluţionarii ar trebui, de asemenea, să observe, să analizeze şi să prevadă următoarele etape ale procesului, pentru a începe cât mai curând posibil să pună toate obstacolele împotriva acestei supreme forme de război psihologic, revoluţionar care este Revoluţia a patra.
Va avea timp a patra Revoluţie să se dezvolte mai înainte ca a treia Revoluţie să-şi fi încheiat marea ei aventură ? Dacă da, atunci probabil că lupta împotriva Revoluţiei a patra va necesita elaborarea unui alt capitol de adăugat la Revoluţie şi Contrarevoluţie. Şi poate că acest capitol va ocupa, el singur, tot atâta spaţiu cât celelalte trei revoluţii la un loc.
De fapt, este o caracteristică a proceselor de decadenţă să complice totul aproape la infinit. De aceea, fiecare fază a Revoluţiei este mai complicată decât cea precedentă. Aceasta obligă Contrarevoluţia la eforturi, de asemenea, mai minuţioase şi mai complexe. Cu gândul la aceste perspective, atât în ceea ce priveşte Revoluţia şi Contrarevoluţia, cât şi viitorul acestei lucrări în faţa uneia şi a celeilalte, încheiem prezentele reflecţii.
Nesiguri, ca toată lumea, în privinţa zilei de mâine, ne ridicăm ochii în rugăciune la tronul Mariei, Regina Universului. În acelaşi timp, ne vin pe buze cuvintele Psalmistului către Domnul nostru şi Ei i le adresăm acum:
"Ad te levavi oculos meos, qui habitas in coelis. Ecce, sicut oculi servorum in manibus dominorum suorum, sicut oculi ancillae in manibus dominae suae; ita oculi nostri ad Dominam Matrem nostram doneo misereatur nobis". ("Spre Tine îmi ridic ochii, Cea Care locuieşti în ceruri. Iată, precum ochii slugilor caută spre mâinile stăpânilor, precum ochii slujnicei caută spre mâinile stăpânei sale, aşa şi ochii noştri caută spre Doamna şi Mama noastră până când Ea se va milostivi de noi". - Adaptarea psalmului 122, 1-2).
Da, ne îndreptăm ochii spre Sfânta Fecioară de la Fatima, cerându-i cât mai curând posibil marile iertări şi marile biruinţe care vor aduce cu ele instaurarea Domniei Ei. Cerem aceasta chiar dacă Biserica şi rasa umană vor avea de suferit apocalipticele pedepse - dar cât de drepte, de regeneratoare şi de milostive - prevăzute de Ea în 1917 la Cova de Iria.












CONCLUZIE


Partea finală din Revoluţie şi Contrarevoluţie, aşa cum a apărut în ediţia braziliană din 1959 şi în ediţia italiană din 1972, a fost întreruptă de noi pentru a aduce la zi textul original în paginile precedente.
Acestea întreprinse, ne-am întrebat dacă scurta "Concluzie" a textului original din 1959 şi din ediţiile următoare mai merită să fie menţinută, ori dacă necesită cel puţin vreo modificare. Am recitit-o cu atenţie. Şi am ajuns la convingerea că nu este nici un motiv s-o omitem şi, mai mult, nu este nici un motiv s-o modificăm în nici un fel.
Spunem deci astăzi cum am spus atunci : "În realitate, având în vedere tot ce s-a spus aici, tabloul zilelor noastre este foarte clar pentru o mentalitate situată în interiorul logicii principiilor contrarevoluţionare. Trăim supreme acţiuni ale luptei pe care am numi-o mortală, dacă unul dintre combatanţi n-ar fi nemuritor. Lupta se dă între Biserică şi Revoluţie. Ca fii ai Bisericii şi luptători în bătăliile Contrarevoluţiei, este firesc ca, ajungând la capătul acestei lucrări, s-o dedicăm în mod filial Sfintei Fecioare.
Ea este Preacurata Fecioară care a zdrobit capul şarpelui, Întâiul, marele, eternul revoluţionar, inspiratorul şi supremul instigator al acestei Revoluţii, precum şi a celor care au precedat-o şi al celor care vor urma după ea. Maria este, aşadar, Patroana tuturor celor care luptă împotriva Revoluţiei.
Mijlocirea universală şi atotputernică a Mamei lui Dumnezeu este cel mai puternic argument pentru nădejdea contrarevoluţionarilor. Iar la Fatima, Ea le-a şi dat certitudinea biruinţei, când a anunţat că va fi o iminentă explozie a comunismului în lumea întreagă dar : "În cele din urmă, Inima Mea imaculată va triumfa".
De aceea, fie ca Sfânta Fecioară să primească acest tribut filial, tribut al iubirii şi expresia absolutei încrederi în triumful Ei.
N-am vrea să încheiem această lucrare fără să aducem tributul devoţiunii filiale şi al neţărmuritei ascultări "scumpului nostru Hristos pe pământ", stâlpul şi temelia infailibilă a Adevărului, Sanctitatea Sa Papa Ioan al XXIII-lea.
"Ubi Ecclesia ibi Christus, ubi Petrus ibi Ecclesia". De aceea, toată iubirea noastră, tot entuziasmul nostru, tot devotamentul nostru se îndreaptă spre Sfântul Părinte. Şi cu sentimentele acestea, care însufleţesc toate paginile revistei Catolicismo de la întemeierea ei, ne încumetăm să publicăm şi lucrarea de faţă.
În inima noastră nu avem nici cea mai vagă îndoială despre nici una dintre tezele care constituie această lucrare. Totuşi, le supunem pe toate, fără rezervă, judecăţii Vicarului lui Iisus Hristos. Şi suntem gata să renunţăm imediat la oricare dintre ele, care ar fi deviat câtuşi de puţin de la învăţătura Sfintei Biserici, "Mama Noastră, Arca Salvării şi Poarta Cerului".





PLINIO CORRÊA DE OLIVEIRA,
UN LIDER ÎN MIJLOCUL NĂDEJDILOR ŞI
FURTUNILOR LUMII CONTEMPORANE


Profesorul Plinio Corrêa de Oliveira, gânditor şi om de acţiune brazilian, a trăit în contextul Revoluţiei egalitare care pătrunde orişiunde şi creşte fără încetare. El a dezvoltat însă idei diametral opuse ideilor şi tendinţelor generate şi alimentate de această Revoluţie.
Principala sa realizare, Societatea Braziliană pentru Apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii - sau T.F.P. - este rodul unei vieţi întregi închinate activităţilor lui de scriitor, profesor universitar, ziarist şi conferenţiar.

Plinio Corrêa de Oliveira s-a născut în 1908 la Sao Paolo, Brazilia. Familia sa după tată se trage din statul Pernambuco, în nord-estul Braziliei, un ţinut care a avut o mare influenţă asupra ţării în timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Unchiul său de-al doilea, senatorul Joao Alfredo, a fost prim-ministru sub Dom Pedro al II-lea, ultimul împărat al Braziliei. Mama sa a aparţinut uneia dintre vechile familii de proprietari de plantaţii de cafea, care au format odinioară aristocraţia din Sao Paolo şi care au dat, de asemenea, mulţi oameni de stat.
Student strălucit la Liceul Sf. Louis de sub conducerea Iezuiţilor, el şi-a continuat studiile, absolvind remarcabila facultate de drept a universităţii din Sao Paolo. Zelul şi talentul său oratoric, puse îndeosebi în slujba apostolatului său în Congregaţia Mariei, l-au făcut să devină în scurt timp cel mai proeminent lider Marian din Brazilia.
În 1932, împreună cu doi prieteni, a întemeiat Liga electorală catolică, pentru a da îndrumare alegătorilor catolici. Mai târziu, în calitate de candidat, a fost ales în Congresul Naţional, cu cel mai mare număr de voturi din toată ţara, devenind astfel, la numai 24 de ani, cel mai tânăr membru al acelui corp legislativ. În timp ce activa în Congres, a continuat să-şi apere principiile contrarevoluţionare.
După acest mandat, a fost numit profesor de istoria civilizaţiei moderne la facultatea de drept pe care o absolvise. Mai târziu a devenit profesor de istorie la Universitatea Pontificală Catolică din Sao Paolo.
După ce, în timpul studenţiei organizase Acţiunea Catolică la universitate, el devine acum unul dintre întemeietorii Acţiunii Catolice braziliene, fiind şi primul ei preşedinte în Arhidieceza de Sao Paolo.

SCRIITOR ŞI OM DE ACŢIUNE

În toată perioada aceasta, profesorul Plinio Corrêa de Oliveira a susţinut o intensă activitate ziaristică. Timp de 12 ani a fost editorul ziarului O Legionario, publicaţie oficiată a Arhidiecezei de Sao Paolo, cea mai populată din lume. Sub conducerea lui, ziarul a devenit repede una dintre cele mai remarcabile publicaţii religioase ale Braziliei.
În 1959, Excelenţa Sa Antonio de Castro Mayer, episcop de Campos, a întemeiat revista Catolicismo  şi i-a invitat pe profesorul Plinio Corrêa de Oliveira şi pe câţiva dintre prietenii săi să o conducă. Această publicaţie de înalt calibru intelectual este acum vocea T.F.P.-ului brazilian. Câteva dintre lucrările profesorului Corrêa de Oliveira au fost publicate în Catolicismo  şi unele dintre ele au avut un larg ecou naţional şi internaţional. Cărţile profesorului Plinio Corrêa de Oliveira au fost în permanenţă în lista best-sellers, îndată după cei mai importanţi scriitori brazilieni de ficţiune. Ele s-au bucurat de acest succes deoarece prezintă analize foarte clare, profunde şi judicioase ale problemelor actuale de interes pentru opinia publică, oferind soluţii obiective bazate pe tradiţia şi doctrina catolică. La fel de atractivă pentru public este rubrica lui săptămânală din Folha de Sao paolo, cotidianul cu circulaţia cea mai mare în Brazilia, articolele lui fiind în plus preluate de diferite alte ziare braziliene şi străine.
Condeiul său, discursurile şi toate activităţile sale au fost întotdeauna în slujba civilizaţiei creştine. Datorită calităţii sale de lider, el se distinge ca om de acţiune chiar şi printre cele mai dinamice elemente ale tineretului contrarevoluţionar.
În prezent, profesorul Corrêa de Oliveira se dedică exclusiv Societăţii braziliene T.F-P., fiind preşedintele Consiliului Naţional al acesteia. Întemeiat de domnia-sa în 1960, T.F.P.-ul brazilian a devenit cea mai puternică şi cea mai importantă organizaţie anticomunistă din America de Sud. Inspirate de succesul acestei Societăţi şi de cărţile sale, în special de Revoluţie şi Contrarevoluţie, în mai multe ţări s-au înfiinţat ulterior organizaţii T.F.P. care au fost primite cu aceeaşi căldură.
Deşi Revoluţia înaintează fără întrerupere în lumea întreagă, din toate punctele de vedere şi pe toate fronturile, profesorul Plinio Corrêa de Oliveira, ca un alt David împotriva lui Goliat, îşi continuă lupta cu absolută încredere în victoria finală a binelui asupra răului. Convingerea lui izvorăşte din faptul că el s-a angajat în slujba Domnului, ca un sclav al iubirii pentru Preacurata Fecioară Maria, potrivit cu spiritualitatea Sf. Louis Marie Grignion de Monfort. El merge înainte cu deplină şi continuă nădejde în promisiunea Domnului nostru că porţile iadului nu vor învinge, şi în profeţia Sfintei Fecioare la Fatima : "În cele din urmă, Inima Mea Imaculată va triumfa".























REVOLUŢIE ŞI CONTRAREVOLUŢIE
ÎN STATELE UNITE


În Statele Unite, primul ecou al cărţii Revoluţie şi Contrarevoluţie a apărut în 1971 odată cu publicarea revistei Crusade for a Christian Civilization (Cruciadă pentru o Civilizaţie Creştină). În jurul acestei reviste contrarevoluţionare s-a adunat în scurt timp un grup de tineri americani care, inspiraţi de idealurile Revoluţiei şi Contrarevoluţiei, au hotărât să-şi unească eforturile în scopul de a întemeia Societatea Americană pentru Apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii. În 1973, tânărul T.F.P. american a ţinut la New York primul din multele lui seminare pe tema Specialized Education and Formation in Anti-comunism (SEFAC) - "Educaţie şi pregătire specializată în anticomunism". În 1974, s-a înfiinţat oficiul T.F.P.-ul american, iar în 1975 el a fost încorporat statului New York.
Născut din îngrijorarea pricinuită de tragicele consecinţe ale crizelor religioase, morale, politice şi economice care zguduie Occidentul, T.F.P.-ul american acţionează pentru ocrotirea valorilor patrimoniului american şi luptă pe cale ideologică pentru a apăra ţara de înaintarea socialismului şi de atacurile comunismului, ştiut fiind că ambele sunt prin însăşi natura lor împotriva firii, revoluţionare şi totalitare. Această acţiune contrarevoluţionară include şi o neclintită opoziţie faţă de cele mai recente desfăşurări ale Revoluţiei, revoluţia anarhică şi structuralistă.
T.F.P.-ul american, organizaţie civică apărând în mod activ şi viguros valorile sacre ale tradiţiei, familiei şi proprietăţii, urmăreşte să lămurească şi să mobilizeze publicul american, să-i deschidă ochii asupra infiltrării psihologice şi ideologice a Revoluţiei în Statele Unite şi să ia o atitudine împotriva ei. Călăuzit în domeniul teoretic de principiile Revoluţiei şi Contrarevoluţiei, T.F.P.-ul american extinde aceste principii în practică, servindu-se de campanii publice, demonstraţii, publicaţii, conferinţe, cursuri doctrinare, seminare pentru tineret, piese de teatru şi prezentări audiovizuale.
T.F.P.-ul se concentrează asupra problemelor arzătoare ale zilei prin campanii publice. Îmbrăcaţi în cape roşii, tinerii din T.F.P. seduc direct la oamenii de pe stradă, vânzând publicaţii şi distribuind manifeste gratis, propagând totodată sloganuri atrăgătoare care lămuresc problemele campaniei. În tot cuprinsul ţării, stindardul roşu cu un leu de aur se ridică spre cer pentru a anunţa începutul fiecărei noi campanii.

T.F.P.-UL ÎMPOTRIVA DESTINDERII FAŢĂ DE GUVERNELE COMUNISTE

Prima campanie majoră a T.F.P.-ului american a avut loc la scurt timp după ce Arhiepiscopul Casaroli a vizitat Cuba comunistă. T.F.P.-ul a criticat declaraţia Excelenţei Sale că "locuitorii catolici din Cuba sunt fericiţi sub regimul comunist" şi "nu au nici cele mai mici probleme cu guvernul socialist" allui Fidel Castro. Văzând în aceasta doar unul dintr-o serie de dezastre cauzate de politica Vaticanului (Ostpolitik), T.F.P.-ul s-a declarat în stare de rezistenţă filială faţă de politica de destindere a Vaticanului în legătură cu guvernele comuniste. El şi-a formulat poziţia într-un Manifest al Rezistenţei intitulat : Politica de destindere faţă de guvernele comuniste. Întrebarea pentru T.F.P. : să nu ia poziţie sau să se opună ? T.F.P.-ul îl citează pe Sf. Pavel care, văzând un risc grav de confuzie doctrinară şi un rău pentru credincioşi, s-a sculat împotriva Sf. Petru şi "pe faţă i-am stat împotrivă" (Gal. 2, 11). Vorbind de acest incident, Manifestul afirmă : "În această mişcare înflăcărată şi inspirată a Apostolului Neamurilor, Sf. Petru n-a văzut un act de rebeliune, ci mai curând unul de unire şi iubire frăţească. Ştiind bine în ce era şi în ce nu era infailibil, Sf. Petru s-a supus argumentelor Sf. Pavel. Sfinţii sunt modele pentru catolici. Deci, în sensul în care s-a împotrivit Sf. Pavel, starea noastră este una de împotrivire".
Manifestul Rezistenţei s-a publicat în mai multe ziare şi reviste şi a fost difuzat de tinerii din T.F.P. în oraşele cele mai însemnate şi pretutindeni în ţară. În total, au fost distribuite o sută de mii de exemplare în Statele Unite. Tinerii din T.F.P. s-au bucurat totdeauna de o privire caldă şi entuziastă din partea oamenilor, care au simţit că "manifestul ridică o problemă dificilă într-o manieră perfectă, totdeauna respectuoasă faţă de Biserică şi Papalitate".
T.F.P.-ul american a publicat şi distribuit ediţii speciale din Manifestul Rezistenţei în limbile poloneză şi ucraineană. În plus, Manifestul a fost publicat în alte zece ţări din Occidentul creştin şi a devenit o sursă de încurajare pentru toţi cei care luptă împotriva sectei comuniste.

T.F.P.-UL ACŢIONEAZĂ ÎN APĂRAREA FAMILIEI

În 1976, T.F.P.-ul american a publicat o Scrisoare Deschisă către Membrii Congresului American, care analiza legea serviciilor pentru copii şi familie (S 626 şi HR 2966), susţinută de senatorul W.F. Mondale şi congresmanul John Brandemas. T.F.P.-ul  s-a opus la încălcarea periculoasă de către guvernul federal a vieţii de familie, pe care legislaţia propusă o făcea posibilă prin definirea incorectă a "părintelui" şi prin stabilirea pe scară naţională a unei reţele de cămine de zi, cu finanţare federală, pentru copiii mamelor care lucrează.
Argumentarea T.F.P.-ului a arătat că aprobarea legislaţiei propuse va impune contribuabilului o extraordinară povară fiscală şi economică, va slăbi îngrijirea particulară a copilului, va interzice învăţământul religios în programul pe care şi l-a stabilit, va smulge copilul de sub controlul familiei şi va încuraja indiferenţa morală a părinţilor, ducând în felul acesta la creşterea criminalităţii juvenile. S-a arătat de asemenea că influenţa colectivizantă a proiectului de lege va duce la sporirea controlului federal şi la înaintarea socialismului şi comunismului în S.U.A.
Îmbrăcaţi în capele lor roşii, tinerii din T.F.P. au ieşit curând pe străzile şi în pieţele din New York, distribuind Manifestul într-un ritm de o mie de numere pe oră. Campaniile de stradă cu accentul lor pe marele public au fost însoţite de expedierea manifestului la şase mii de conservatori selecţionaţi, inclusiv membrii Congresului, de distribuirea Manifestului la convenţiile conservatoare şi de publicarea lui în revistele conservatoare. În scurt timp, campania a atras atenţia naţională.
Ca parte a campaniei, T.F.P.-ul american a trimis O scrisoare deschisă Episcopului din Minessota, protestând împotriva adeziunii lor la proiectul de lege Mondale-Brademas. Documentul T.F.P.-ului a demonstrat cât era de ilogic ca Episcopii catolici să sprijine o măsură care nu numai că interzice învăţarea religiei catolice, ci totodată submina familia şi ţara, aşa cum s-a arătat mai sus. T.F.P.-ul a cerut Episcopilor din Minessota să-şi reexamineze poziţia şi să denunţe proiectul de lege.
Congresul al 94-lea s-a încheiat în acel an fără ca susţinătorii proiectului de lege să poată obţine legiferarea. Aceasta a constituit o înfrângere pentru cei care au urmărit să lanseze un atac împotriva familiei prin stabilirea unui cap de pod colectivist în America, şi a fost o victorie pentru cei care au activat împotriva proiectului de lege, ca T.F.P.-ul, de pildă.

ÎN APĂRAREA UCRAINEI CATOLICE

În ianuarie 1977, T.F.P.-ul american a pornit la acţiune în apărarea Ucrainei catolice, răspândind un număr special din Cruciadă pentru o Civilizaţie Creştină (Crusade for a Christian Civilization), închinat Bisericii din Ucraina. Documentat prin şaptezeci şi cinci de referinţe, eseul a atras atenţia că politica de destindere a vaticanului faţă de guvernele comuniste a servit la descurajarea Bisericii Tăcerii în lupta ei împotriva regimului comunist. Mai mult, lucrarea a semnalat că această politică devine un factor care favorizează eforturile Kremlinului de a desfiinţa Biserica Ucraineană Unită pe teritoriile aflate în sfera dominaţiei lui.
Eseul a făcut apel la naţiunile libere din Occident să sprijine Ucraina în lupta ei, nu numai pentru că dreptatea o cere, dar şi pentru că naţiunile captive sunt călcâiul lui Achile al comunismului. S-a făcut apel la ucrainienii liberi să-i sprijine pe fraţii lor de credinţă şi de sânge, opunându-se politicii de destindere a Vaticanului faţă de guvernele comuniste. Această rezistenţă nu însemna o rebeliune, ci mai curând un act de fidelitate faţă de învăţătura papilor care, rând pe rând, condamnaseră comunismul.
T.F.P.-ul american a început să răspândească acest număr special din Cruciada pentru o Civilizaţie Creştină la 28 ianuarie 1977 şi a continuat în fiecare duminică, până în martie, la Bisericile ucrainiene din New York, New Jersey, Connecticut, Pensylvania, Illinois, ohio, Kansas, Missouri, Michigan şi California. În Canada, Tinerii Canadieni pentru o Civilizaţie Creştină au susţinut o campanie similară. Nenumăraţi ucrainieni i-au salutat cu entuziasm pe membrii T.F.P.-ului, îndemnându-i să continue cu toată puterea şi dându-le sprijinul lor.
Eminenţa Sa, Cardinalul Iosif Slipyi, a adresat două scrisori "Onorabilei Redacţii" a Cruciadei pentru o Civilizaţie Creştină, în care a lăudat articolul de fond din numărul special despre Ucraina. El a spus : "Este o acţiune valoroasă care-i va ajuta foarte mult pe catolicii americani şi de alte naţionalităţi să devină conştienţi de problemele şi strădaniile noastre… Mă rog la Dumnezeu, cerându-I să vă binecuvânteze cu succes deplin activitatea voastră extrem de idealistă în slujba Bisericii şi a poporului nostru".
Campania T.F.P.-ului american a avut cele mai profunde repercusiuni internaţionale, fiind recenzată favorabil în : Vistyz Rymu (o agenţie ucraineană de presă din Roma), East-West Digest (Londra), Slach Peremoby (München), Vilna Slovo şi Nosha Meta (Toronto), Danizdat (Copenhaga), The Church Herald (Chicago), America (Philadelphia), The Ucrainian Weekly, Magyar Ujság (un ziar unguresc din Ohio) şi în multe alte ziare americane, canadiene şi europene.
La scurt timp după aceea, ziariştii din toată lumea au fost miraţi când Paul al VI-lea, după o lungă perioadă de tăcere cu privire la Ucraina, a discutat cu mai mulţi catolici de origine ucraineană, la audienţa sa generală din 8 iulie, spunându-le : "sunteţi oprimaţi de o soartă care nu vă permite să vă manifestaţi în mod autentic ca naţiune". Şi a adăugat : "acest fapt ne preocupă mereu ca o tristeţe  pe care o împărtăşim şi căreia îi dăruim atenţia şi rugăciunile noastre…"
Aceasta a fost o victorie parţială, întrucât Vaticanul recunoştea acum în mod public situaţia din Ucraina, dar era "departe de a fi adevărata intervenţie pentru Ucraina catolică persecutată, pe care T.F.P. şi mii de ucrainieni o implorau de la Sanctitatea Sa" (Cruciada pentru o Civilizaţie Creştină, iulie-august 1977).

ÎN APĂRAREA PROPRIETĂŢII PARTICULARE

Văzând că Departamentul Afacerilor Interne a hotărât să aplice o lege ieşită din uz cu privire la limitarea numărului de acri în regiunile irigate prin finanţare federală din 17 state vestice, ameninţând prin acesta dreptul la proprietatea particulară, T.F.P.-ul american a pregătit un document dovedind că propunerile Departamentului Afacerilor Interne nu era altceva decât o reformă agrară acaparatoare şi socialistă. Documentul T.F.P.-ului intitulat Jaf socialist agrar în regiunile irigate (Socialist Agrarian Plunder in the Irigated Lands) a dovedit că propunerile erau greşite în principiu şi reprobabile din punct de vedere moral, cerând ca întreaga problemă să fie rezolvată prin amendarea legii perimate. În decembrie 1977, documentul a fost trimis Departamentului Afacerilor Interne. Documentul publicat a fost trimis guvernatorilor, membrilor Congresului, senatorilor, şi a fost larg răspândit în rândul fermierilor din California, unde a obţinut un sprijin imens. Oponenţii T.F.P.-ului, neputând combate logica lucidă a documentului, au încercat să facă din problemă o chestiune exclusiv de economie. În consecinţă, T.F.P.-ul a publicat un alt document, dovedind că şi din punct de vedere economic, propusa limitare a numărului de acri era tot un eşec. T.F.P.-ul şi-a arătat opiniile prin vizite făcute fermierilor şi prin demonstraţii la târgurile agricole. Peste două mii de fermieri au fost vizitaţi individual.
Când T.F.P.-ul şi-a început acţiunea, propunerea de a impune o restricţie de 160 de acri pentru terenurile irigate prin finanţare federală era pe punctul de a fi adoptată. Acum multe alte propuneri sunt luate în considerare, inclusiv aceea recomandată de T.F.P.

ÎN APĂRAREA SFINTEI FECIOARE ŞI A FAMILIEI

Următoarea campanie majoră a T.F.P.-ului american a avut drept scop repararea unei blasfemii revoltătoare împotriva Sfintei Fecioare, pusă la cale de Planificarea Familiei (Planned Parenthood of America), prin distribuirea unei broşuri în favoarea avortului, intitulată Înaintea avortului (Abortion Eve), care expune pe coperta din spate o ilustraţie profanatoare, închipuind pe sfânta Fecioară a Imaculatei Concepţii. La 13 mai 1978, T.F.P.-ul american a organizat o demonstraţie în faţa sediului naţional al Planificării familiei din New York. O mie cinci sute de credincioşi din New York şi din împrejurimi au participat alături de T.F.P. la această acţiune publică de protest şi reparaţie dedicată Protectoarei Statelor unite. În timp ce avea loc demonstraţia, membrii Planificării Familiei au distribuit mulţimii o foaie volantă în care se declara : "Ne cerem scuze fără rezerve şi afirmăm din nou repudierea publică a caricaturii şi a concepţiilor care au stat la baza ei". A fost clar pentru oricine că demonstraţia şi-a atins scopul.

Această nouă flacără a credinţei şi a curajului care este T.F.P. îşi continuă lupta ideologică pentru apărarea valorilor perene ale civilizaţiei creştine. Aceasta este cauza căreia T.F.P.-ul american vrea să i se dedice în întregime. Această luptă nobilă pentru apărarea tradiţiei, familiei şi proprietăţii articulare împotriva atacurilor tot mai radicale ale agenţilor Revoluţiei este axa în jurul căreia se roteşte istoria secolului XX. Şi T.F.P.-ul este ferm convins că, foarte curând, încă o pagină din marea carte a istoriei umane va fi întoarsă. Va fi ultima pagină din sumbrul şi hidosul capitol pe care, cu secole în urmă, Revoluţia a îndrăznit să înceapă a-l scrie.
Sigur de victoria finală, potrivit cu promisiunea Sfintei Fecioare de la Fatima, T.F.P.-ul american invită pe toţi cei ce vor să se opună Revoluţiei şi doresc să scrie un nou şi grandios capitol în cartea istoriei să-şi unească eforturile pentru apărarea tradiţiei, familiei şi proprietăţii aşa încât, mai curând decât se crede, o civilizaţie creştină mai splendidă ca niciodată să strălucească pe pământ, aşa cum a vestit-o Sfânta fecioară prin cuvintele de la Fatima în 1917 : "În cele din urmă, Inima Mea Imaculată va triumfa".
























ALTE CĂRŢI DE PLINIO CORRÊA DE OLIVEIRA


ÎN APĂRAREA ACŢIUNII CATOLICE

Această carte a fost primul strigăt de alarmă împotriva infiltrării progresismului în organizaţiile catolice. Cardinalul Masella, pe atunci Nunţiu Apostolic în Brazilia, a scris o foarte semnificativă prefaţă a cărţii. Deşi multă lume a atacat cartea, autorul ei a primit o scrisoare elogioasă în numele Papei Pius al XII-lea, semnată de locţiitorul Secretarului de Stat.

LIBERTATEA BISERICII ÎN STATUL COMUNIST

Acest studiu denunţă manevra comunistă de a-i face pe catolici să accepte coexistenţa paşnică cu regimul marxist care impune abolirea proprietăţii particulare şi permite o libertate religioasă limitată. Lucrarea are în vedere în special exemplul polonez. Cartea a fost foarte călduros recomandată de Cardinalii Pizzardo şi Staffa. A avut mai multe ediţii în portugheză, engleză, franceză, germană, italiană, poloneză şi maghiară. Au fost vândute mai mult de 170.000 de exemplare.

TRANSBORDARE IDEOLOGICĂ INADVERTENTĂ ŞI DIALOG

Cartea descrie metodele subtile ale infiltrării ideologice subconştiente folosite de comunism pentru a produce schimbarea imperceptibilă a ideilor la un număr crescând de oameni. Această carte a fost publicată în portugheză, spaniolă, germană şi italiană.

REFORMA AGRARĂ - O CHESTIUNE DE CONŞTIINŢĂ

Un best-seller scris în colaborare cu doi episcopi şi un economist, cartea arată că o reformă agrară socialistă este un atac împotriva doctrinei catolice şi că o astfel de reformă în Brazilia ar fi nejustificată din punct de vedere economic.

BISERICA ŞI ESCALADAREA AMENINŢĂRII COMUNISTE

Acest studiu prezintă o istorie impresionantă a infiltrării marxiste înăuntrul anumitor cercuri catolice din Brazilia. După relatările presei, "a fost văzut pe birourile Vaticanului".

TRIBALISM INDIGEN - UN IDEAL MISIONAR
COMUNIST PENTRU BRAZILIA SECOLULUI
AL XXI-LEA

Este cea mai recentă lucrare a profesorului Plinio Corrêa de Oliveira. Ea arată cum anumiţi misionari progresişti se opun la convertirea şi civilizarea indienilor din junglele Americii de Sud. Aceşti stranii misionari vor să provoace o luptă de clasă între indieni şi albi.



* Cf. Leon XIII, Enciclică, Parvenu à la vingt-cinquième année, 19 Martie 1902, Bonne Presse, Paris, vol. VI, p. 279.
* Episcop Antonio de Castro Mayer, Carta Pastoral sobre Problemas de Apostolado Moderno, Campos, Boa Imprensa Ltda., ediţia a doua, 1953.
* Pius al XII-lea, Alocuţiune către Uniunea Oamenilor de Acţiune Catolică, 12 octombrie 1953, Discorsi e Radiomessaggi, vol. XIV, p. 359.
* Cf. Sainte-Beuve, Etudes des Lundis - XVII-ème siècle - St. François de Sales, Paris, Librairie Garnier, 1928, p. 364.
* Leon al XIII-lea, Enciclica Au Milieu des Sollicitudes, 16 Februarie 1892, Bonne Presse,  Paris, vol. III, p. 116.
** Sfântul Pius al X-lea, Scrisoarea Apostolică, Notre Charge Apostolique, 25 august 1910, A.A.S., vol. 11, p. 618.
*** Pius al VI-lea, Alocuţiune către Consistor, 17 iunie 1793,  Les Enseignements Pontificaux : La Paix Intérieure des Nations, par les Moines de Solesmes, Declée & Cie, p. 8.
* Pius al XII-lea, Alocuţiune către Nobilimea şi Patricienii Romani, 16 ianuarie 1946, Discorsi e Radiomessaggi, vol. VII, p. 340.
* Paul Bourget, Le Démon du Midi, Librairie Plon, Paris, 1914, vol. II, p. 375.
* Cf. Leon al XIII-lea, Enciclică, Quod Apostolici Muneris, 28 decembrie 1878,  Bonne Presse, Paris, vol. I, p. 28.
* Pius al IX-lea, Scrisoare către preşedintele şi membrii Cercului Sfântul Ambrozie din Milan, 6 martie 1873, I Papi e la Gioventù, Editura A. V. E., Roma, 1944, p. 36.
* Leon al XIII-lea Enciclică, Humanum Genus, 20 aprilie 1884, Bonne Presse, Paris, vol. II, pp. 242-276.
* Leon al XIII-lea, Enciclica Immortale Dei,  1 noiembrie 1958, Bonne Presse,  Paris, vol. II, p. 39.
* Ioan al XXIII-lea, Mesaj radiodifuzat la 28 decembrie 1958, către populaţia din Messina cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la cutremurul de pământ care a distrus acel oraş, L'Osservatore Romano (ediţie săptămânală în limba franceză), 23 ianuarie 1959.
* Leon al XIII-lea, Enciclica Au milieu des Sollicitudes, 16 februarie 1892, Bonne Presse, Paris, vol. III, pp. 112-122.
* Cf. Sfântul Toma, De Regimine Principium, I, 14 şi 15.
** Cf. Conciliul Vatican I, Ses. II, cap. 2, D. 1786.
*** Cf. Conciliul din Trent, Ses. VI, cap. 2, D. 812.
* Sfântul Pius al X-lea, Enciclică, Il Fermo Proposito,  11 iunie 1905, Bonne Presse, Paris, vol. II, p. 92.
* Cf. Ioan 2. 16.
* Cf. Pius al X-lea, Scrisoare Apostolică, Notre Charge Apostolique, 25 august 1910, A. A. S., vol. II, pp. 615-619.
* Pius al XII-lea, Mesaj de Crăciun la Radio, Discorsi e Radiomessaggi, vol. VI, p. 239.
* Cf. Contra Gentiles, II, 45; Summa Theologica, Q.47, a. 2.
** Cf. Summa Theologica, I, Q. 50, a. 4.
*** Op. Cit., I, Q. 96, a. 3 şi 4.
* Cf. Pius al XII-lea, Mesaj de Crăciun, 1944, Discorsi e Radiomessaggi, vol. VI, p. 239.
** Rom. 7, 23.
* Cf. Rom. 7, 25.
* Donoso Cortes, "Ensayo sobre el Catolicismo, el Liberalismo y el Socialismo", în Obras Completas, B. A. C., Madrid, 1946, Vol. II, p. 377.
* Cf. Matei 12, 20.
* Cf. Mesajului de Crăciun la Radio, 1957, Discorsi e Radiomessaggi, vol. XIX, p. 670.
* Oeuvres Complètes, P. Lethielleux, Librairie-Editeur, Paris, vol. XXXIII, p. 349.
* Cf. Matei 13, 52.
* Sfântul Pius al X-lea, Scrisoare către Contele Medolago Albani, Preşedintele Uniunii socio-economice din Italia, 22 noiembrie 1909, Bonne Presse, Paris, vol. 5, p. 76.
** Sfântul Pius al X-lea, Enciclica Jucunda Sane, 12 martie 1904, Bonne Presse, Paris, vol. 1, p. 158.
* Ibid.
* Cf. Luca 15, 16-19.
** Cf. Matei 12, 20.
* Filipeni 4, 13.
* Cf. Leon al XIII-lea, Enciclică, Graves de Communi, 18 ianuarie 1901, Bonne Presse, Paris, vol. VI, p. 212.
* Cf. Matei, 5, 13.
* Cicero, din Familiares, 12, 25, 5.
* Pius al XII-lea, Îndemn către credincioşii din Roma, 10 februarie 1952, Discorsi e radiomessaggi, vol. XIII, p. 471.
* Sfântul Pius al X-lea, Enciclică, Singulari Quadam, 24 septembrie 1912, Bonne Presse, Paris, vol. VII, p. 275.
* Pe lângă cele două ediţii din Catolicismo, unde a fost întâi prezentată publicului, Revoluţie şi Contrarevoluţie a fost publicată în volum în limba portugheză. Au fost, de asemenea, două ediţii în limba italiană (la Torino şi Piacenza), cinci în spaniolă (una la Barcelona, una la Santiago, două la Buenos Aires şi una la Bilbao), două în franceză (în Brazilia şi la Montreal) şi una în engleză (la Fullerton, California). Mai mult, eseul a fost reprodus în întregime în revistele Que Pasa (Madrid) şi Fiducia (Santiago), şi aceste diverse ediţii au depăşit 60.000 de exemplare.
** Tradition, Famille, Proprieté, Bureau pour l'Europe, 6 Avenue Chauvard, 92600 Asnières, France.
* Această relativ vastă saturaţie de spirit antisocialist în Europa occidentală (deşi reprezentând în mod fundamental o revigorare a centrului şi nu a dreptei) este totuşi de o importanţă incontestabilă în lupta dintre Revoluţie şi Contrarevoluţie. Aceasta din cauză că socialismul european, simţind că-şi pierde membrii de rând, va trebui ca liderii săi să arate o distanţare şi chiar o suspiciune faţă de comunism. La rândul lor, curentele de centru, ca să nu fie confundate cu socialiştii de propriile lor corpuri electorale, vor trebui să arate o poziţie anticomunistă şi mai accentuată decât cei din urmă. Şi aripile de dreapta ale partidelor de centru va trebui chiar să se declare ca antisocialiste militante.
   Cu alte cuvinte, curentele de centru şi de stânga favorabile colaborării cu comunismul vor suferi acelaşi lucru ca un tren a cărui locomotivă frânează brusc. Primul vagon din urma ei suferă o zdruncinătură şi este împins într-o direcţie opusă celei pe care o urma. Al doilea vagon, la rândul lui, transmite zdruncinătura vagonului al treilea cu un efect analog, şi aşa mai departe până la ultimul vagon.
   Ar putea această accentuare prezentă a alergiei antisocialiste să fie o primă manifestare a unui fenomen destinat să stoarcă de vlagă procesul revoluţionar ? Ori este doar un simplu spasm echivoc, trecător, în haosul contemporan ? Faptele de până acum nu ne îngăduie să răspundem la întrebarea pusă.
* Despre calamităţile din faza post-conciliară a Bisericii, istorica depoziţie a lui Paul al VI-lea în predica sa din 29 iunie 1972 este de o importanţă fundamentală.
** Vezi predica lui Paul al VI-lea din 29 iunie 1972.
* Cf. Alocuţiunii lui Paul al VI-lea la Seminarul Lombard din 7 decembrie 1968.
* Din anii '30, împreună cu grupul care a întemeiat T.F.P.-ul brazilian, am folosit cea mai mare parte din timpul şi posibilităţile noastre activând şi luptând în bătălii premergătoare celor mari dinăuntrul Bisericii (a se vedea recentul nostru studiu Biserica în faţa creşterii pericolului comunist - un apel către episcopii care tac, Editura Vera Cruz, Sao Paolo, 1976, pp. 37-53).
   Astăzi, după mai mult de patruzeci de ani, lupta este la apogeul intensităţii ei, îngăduindu-ne să prevedem evenimente şi desfăşurări de o amploare şi intensitate greu de apreciat. În această luptă, în rândurile T.F.P.-urilor şi ale entităţilor similare, simţim cu bucurie prezenţa atâtor fraţi întru ideal - fraţi din 14 ţări. De asemenea, soldaţii Binelui aflaţi pe câmpul de luptă sunt îndreptăţiţi să-şi spună unul altuia : "Quam bonum et quam jucundum habitare frateres in unum". ("Ce bine şi ce plăcut este să locuiască fraţii în unire", Psalm 132, 1).
* Sub titlul "Politica de destindere a Vaticanului faţă de guvernele comuniste : pentru T.F.P. : să se retragă sau să reziste". (entităţi similare şi-au folosit propriul lor nume în locul iniţialelor TFP). Această declaraţie - un adevărat manifest - a fost publicată succesiv în 57 de ziare din 11 ţări : în Argentina, în La Nacion din Buenos Aires şi La Voz del Interior din Cordoba; în Chile, în La Tercera din Santiago, El Sur din Concepcion, El Diario Austral din Temuco şi La Prensa din Osorno; în El Pais din Montevideo (Uruguay); în El Diario din La Paz (Bolivia); în El Commercio din Quito (Ecuador); în El Tiempo şi El Expectador din Bogotá (Columbia); în El Universal, El Nacional, Ultimas Noticias, El Mundo şi 2001 din Caracas (Venezuela); în National Educator din Fullerton, California (Statele unite); în Speak Up  din Toronto (Canada); în Hoja de Lunes şi Fuerza din Madrid şi în Region din Oviedo (Spania), precum şi în 36 de ziare din cele mai diverse puncte ale Braziliei.
   În afară de Catolicismo, a mai fost publicată şi în diversele periodice şi reviste ale T.F.P.-urilor şi entităţilor similare : în Tradicion, Familia, Propriedad (Argentina); în Fiducia (Chile); în Christiandad (Bolivia); în Reconquista (Equador); în Crusada (Columbia); în Covadonga (Venezuela) şi în Crusade for a Christian Civilization (Statele Unite).
*
* A se vedea în special Carta pastoral sobre Problemas de Apostolado Moderno, 1953 (Scrisoare pastorală despre problemele apostolatului modern); Carta pastoral Prevenindo os Diocesanos Contra os Ardis da Seita Comunista, 1965 (Scrisoare pastorală pentru prevenirea populaţiei diocezei împotriva capcanelor sectei comuniste); Instruçao Pastoral Sobre a Igreja, 1965 (Învăţătură pastorală despre Biserică); Carta Pastoral Consideraçoes a Proposito da Aplicaçao dos Documentos Promulgados pelo Concilio Ecumenico Vaticano II, 1966 (Consideraţiuni privind aplicarea documentelor promulgate de conciliul Ecumenic Vatican II); carta Pastoral sobre a Preservaçao da Fe e dos Bons Costumes, 1967 (Scrisoare pastorală despre păstrarea credinţei şi a bunelor moravuri); Carta Pastoral sobre Cursilhos de Cristandade, 1972 (Scrisoare pastorală despre Cursillos în creştinism); Pelo Casamento Indissoluvel, 1975 (Pentru căsătoria indisolubilă).
* Cf. Claude Levy Strauss, La pensée sauvage, Plom, Paris, 1969.
* Cf. Paul al VI-lea, Alocuţiune în Audienţa Generală din 13 iulie 1969, în Insegnamenti, vol. II, p. 1013; vezi de asemenea : Scrisoare Apostolică Octogesima adveniens din 14 mai 1971, în A.A.S., vol. LXXIII, p. 416.



Desejaria receber atualizações gratis e instantâneas do blog 'Flagelo russo' no meu E-mail

Nenhum comentário:

Postar um comentário